Povestire scrisă de Ana Soman, aleasă de Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 15 februarie 2026, la tema: „o povestire despre legătura dintre un om și un animal”.
Aveam doi ani și priveam ore în șir acvariul din sufragerie. Peștii îmi păreau niște păsări mici, zburând fără aripi, într-un spațiu transparent, rectangular, delimitat de cei patru pereți ai vasului de sticlă. Tata îl avusese dinainte să mă nasc și și-a cultivat pasiunea asta încă multă vreme. Amenajase un spațiu cu ierburi, nisip, câteva crengi, pietre de cuarț și doi melci marini. Peștii înotau solitari sau în grupuri, ascunzându-se în frunzișul unduitor și ieșind la iveală când te așteptai mai puțin. Prin intermediul lor am învățat culorile și să număr, iar când am mai crescut, să le rostesc numele. Erau șase Guppy mici și subțiri, verzui-albăstrui, cu înotătoarele lungi ca niște evantaie, vreo cinci Molly tuciurii cu aripioare portocalii, totdeauna puși pe fugă, patru Xipho în formă de sabie cu înotătoarele roșii, lungi, atârnând ca un văl, miresele acvariului, și, chiar deasupra stratului de nisip, ciugulind liniștiți, cei câțiva Corydoras argintii, tocmai de aceea abia observabili. Îmi plăcea să mă așez jos și să urmăresc umbrele lor proiectate pe perete sau să mă apropii seara de ei, când erau aprinse luminițele din acvariu. Puneam mâna întreagă și-mi lipeam nasul de sticlă, așteptând să mă bage în seamă. Uneori se apropiau, mă priveau cu ochii lor fără pleoape, închizând și deschizându-și gura și operculele. Aveam impresia că îmi vorbeau și mă străduiam să le descifrez limbajul. Sătui de neînțelegerea mea, se întorceau arătându-mi cozile.
Îmi păreau fericiți peștii mei și credeam că e grozav să fii pește.
De aceea, când, în clasa întâi, doamna învățătoare ne-a întrebat ce vrem să fim când vom fi mari, n-am ezitat să spun că vreau să fiu pește. Toți ceilalți copii au început să râdă, pentru că ei aleseseră o profesie. Unul chiar a strigat că peștele e un aliment și că oamenii nu pot fi altceva decât oameni. Mi-a fost rușine, cumplit de rușine. Am suferit, mai ales că tata, când mă împinsese ușor să intru în clasă, tocmai asta îmi șoptise, să fiu bărbat, să nu-l fac de rușine.
Mama mă lua uneori cu ea la supermarket, aveam un Auchan chiar lângă noi. Era acolo un raion numit Pescărie, cu un acvariu uriaș în care pluteau înghesuiți crapi abia vizibili în apa tulbure. Era și un munte de gheață pe care stăteau aliniate vietăți acvatice de tot felul: lufari, calcani, zărgani, dorade, bibani, știuci, șalăi, somoni, păstrăvi, plătici, midii, creveți sau caracatițe. Mi le arătase tata într-un album și le știam, dinainte să învăț să citesc, denumirile. Peștii mari mi se păreau monstruoși, îi priveam altfel decât pe cei din acvariu. De la întâmplarea din clasă, însă, i-am văzut, nu ca aliment, cum zisese colegul meu, ci ca victime neputincioase, așteptând, cu ochi nemișcați, supliciul. Evitam să mă mai apropii de ei, ca și cum rușinea mea ar fi fost expusă toată acolo.
Rareori mama cumpăra pește. Tata era pescar și mâncam doar prins de el, proaspăt. Tot el îl curăța în timp ce ne povestea aventura lui pe baltă, cum a prins și a scăpat marele pește. Îl urmăream cum le taie capetele, cum le despică burțile, cum degetele lui intră în pântecele lor și le scoate măruntaiele, uneori lapții, icrele și o bășică pe care mi-o dădea s-o sparg și-mi spunea că datorită ei plutește peștele. Îl priveam și îl ascultam încercând să-i înțeleg bucuria, care se lovea atât de contrastant cu măcelul la care asistam, numai ca să nu-i spulber fericirea. Uneori, când mai trăiau și dădeau încă din coadă, tata îi lovea cu ciocanul în cap, fără să-și întrerupă povestirea. Îmi era milă de ei și-aș fi vrut să îi spun să se oprească, dar tata repeta că asta înseamnă să fii bărbat, să mergi la vânătoare să aduci mâncare acasă.
Când împlinisem deja cinci ani, m-a luat cu el la baltă într-o după-masă. Nu am stat decât vreo două ceasuri, cât să mă obișnuiesc, spunea el, ca să știu cu ce se mănâncă pescuitul. Mi-a pregătit undița, punând o râmă în cârlig, și mi-a dat-o s-o țin nemișcată în apă. Chiar am prins o plevușcă. Bucuros, am venit cu ea la mama și i-am spus s-o gătească, dar când tata a vrut s-o curețe de solzi, m-a apucat plânsul și l-am rugat să o ducă-napoi. S-a supărat și mi-a zis că n-o să fiu niciodată bărbat. N-a scăpat, însă, de văicăreala mea, așa că a trebuit să-mi facă pe voie. Ca să fiu sigur, i-am cerut să mergem împreună. Până la urmă, am aruncat-o în râul din oraș, fiindcă balta unde fuseserăm era prea departe.
Întâmplarea din clasă m-a urmărit multă vreme. Copiii râdeau de mine, unii chiar îmi spuneau peștele.
Tot în vremea asta, tata a primit o pereche de betta, cei mai frumoși pești pe care i-am văzut, cu codița roșie atârnând franjurată. S-au dovedit a fi, însă, masculi, când au început să se muște și să-și sfâșîie înotătoarele. I-am pierdut până la urmă pe amândoi, chiar dacă tata voia să-mi demonstreze că cel mai puternic învinge. Mai degrabă mi-a arătat că e greu, uneori, să fii pește.
Când am început să port ochelari, eram deja în clasa a șasea, unii mi-au schimbat porecla în chiorul, alții au zis că abia acum aduc cu adevărat a pește. Tocmai învățasem la română expresiile și am început să caut câteva cu cuvântul pește. Știam că peștii nu vorbesc, dar tot m-a lovit ca o cărămidă expresia ca peștele pe uscat sau mut ca un pește, chiar dacă altele îmi plăceau, cum era cât ai zice pește sau cea pe care tata o folosea când o ironiza, uneori, pe mama: s-o lăsăm în coadă de pește.
Nenorocirea a venit în clasa a șaptea.
Ieșisem din școală prin gangul care ducea spre poartă, când un elev de liceu s-a împins în mine. Era momentul în care făceam schimburile de clase – cei din gimnaziu învățau de dimineață, iar cei din liceu, după-masa. M-a pus la zid și m-a întrebat dacă eu sunt peștele. Nu-l cunoșteam pe bătăuș. Mi-a strâns haina în dreptul gulerului, ca și cum ar fi vrut să mă ridice în sus cu o mână, dar m-a eliberat repede la comanda unuia mai înalt care s-a arătat în urmă. Sperietura n-a fost însă mai mică. N-am zis acasă nimic. Am fost precaut în zilele următoare și n-am ieșit singur. Dar la vreo două săptămâni, când aproape uitasem întâmplarea, m-am trezit din nou cu el la spate. M-a tras de haină, m-a lipit de zid și mi-a dat doi pumni în coaste, după care s-a-ndreptat nepăsător spre clasă. Am rămas o vreme ghemuit acolo, chinuindu-mă să-mi reglez respirația. Am tăcut ca un pește și-atunci. Vorbele tatei îmi sunau tunător în ureche, trebuie să fiu bărbat, să nu-l fac de rușine. Aveam un pistol cu capse cumpărat chiar de el. Mi-am lipit o țintă pe dulap și am tras toată ziua până mi-am epuizat arsenalul.
Începuse să-mi fie frică. Cred că se vedea, oricât ascundeam, că eram cu ochii în patru și-mi păzeam bine spatele, mergeam ca un câine cu coada între picioare pe teritoriul altuia.
În ziua următoare, bătăușul n-a mai fost singur. Un altul m-a tras afară din gang și m-a împins într-o curte, unde mă aștepta cel din dățile trecute. Mi-au tras pantalonii jos și mi-au spus măi, puțică. Apoi m-au lovit cu pumnii în burtă, m-au pus în genunchi și s-au dezbrăcat și-au țipat la mine să deschid gura și să fac ca un pește și n-am vrut și au scos un briceag și mi-au deschis gura cu el și mi-au zis să nu mușc c-asta mă așteaptă și-am deschis gura și am stat cu rușinea lor în gât, cu rușinea mea răscolindu-se în viscere.
Am zăcut o vreme acolo după ce-au plecat. Îmi era rușine și plângeam, mă trăgeam de păr și-mi loveam singur fruntea până când, nu știu cum, m-am liniștit și am devenit ușor și-am pornit spre casă.
Nu era nimeni când am ajuns, deși o găseam, la prânz, pe mama. M-am întins pe pat, așa cum eram îmbrăcat, după ce-am luat din sertar cuțitul de curățat pește al tatei. Am privit o vreme împăcat vietățile mici, nepăsătoare, unduindu-se în lumea lor acvatică. Erau, ca de obicei, fericite în spațiul lor rectangular, un mic paradis terestru.
Apoi, când codițele lor sângerii s-au ivit la încheietura mâinilor mele, n-am mai știut nimic.
S-a lăsat liniștea, o liniște moale de acvariu.
