Povestire scrisă de Monica Hoogstad, aleasă prin votul colegilor la întâlnirea cu Marian Coman la Creative Writing Sundays, pe 15 februarie 2026, la tema: „o povestire despre legătura dintre un om și un animal”.
Mă întrebi când m-au adus acolo. Cine să mai știe? Nici nu contează. Datele sunt pentru cei care au ce pierde. Eu mă am doar pe mine. Ce-i drept, atunci îi mai aveam pe ai mei. Părinţii, surorile. Eu am rămas între ziduri. Ei au fost izgoniţi în valea plângerii. Sau Bărăgan. Nicio diferenţă. Era iarnă, asta îţi pot spune cu certitudine. Ȋmi îngheţa răsuflarea pe buze. La început, scrijeleam cu unghiile liniuţe în gheaţa de pe pereţii celulei. Apoi am învăţat să nu mai număr zilele. Şase veri sună infinit mai blând decât 2190 de zile.
Ce îmi amintesc limpede e fereastra. Ȋngustă, sus, aproape de tavan. Spui că o fereastră sună a promisiune. Nu e. Te lasă doar să înțelegi că lumea continuă fără tine. Lumina intra rar, nehotărât, ca un copil care nu-i sigur dacă are voie. Trebuia să mă sui pe pat ca să văd cerul. Nu era permis, dar ce mai conta încă o regulă încălcată? Oricum nu le-am înţeles niciodată regulile.
Cerul? Un petic cenușiu, atârnat ca o cârpă. Diminețile erau cele mai rele. Nu nopţile. Noaptea măcar știi că trece cumva. Dar dimineața te găsește exact unde te-a lăsat. Cu aceleași gânduri neterminate. Cu aceeași respirație care nu știe de ce mai continuă.
Într-o dimineață, ceva s-a schimbat. N-a fost nici rău, nici bine. Doar diferit. Acolo, asta era suficient. Un zgomot mărunt, aproape imperceptibil. Ca și cum cineva ar fi ciocănit din greșeală în geam. Am ridicat capul fără să vreau. La fereastră, o pasăre. Habar n-am ce fel. Avea ochii mici, rotunzi. Penele colorate pe piept. Mă gândeam că, acolo, culoarea n-are ce căuta. Nu s-a uitat la mine ca la un om. M-a privit ca pe un lucru. Un obiect. Un „element,” cum mi se spunea acolo. Nu greșea prea mult. A stat puțin și pe urmă și-a luat zborul. A doua zi a venit iar. A treia zi la fel. Nu m-am apropiat. N-am întins mâna. Nu i-am vorbit. Lucrurile care erau ale tale acolo se stricau repede. Ea nu era a mea. Venea pentru că voia. Asta făcea totul suportabil.
După câteva zile, au apărut primele crenguţe sub streașină, într-un colț pe care nu-l observasem. Cuibul creștea fără mine, ca toate lucrurile de dincolo de zid. Atunci am încetat să mai număr diminețile. Le recunoșteam după ea. Când lipsea, ziua era stricată, ca un bibelou spart. Când venea, nimic nu se schimba și tocmai asta era bine. Nu m-am gândit nici la pui, nici la viitor. Doar la faptul că cineva liber alesese locul ăla să trăiască. M-a jignit. M-a onorat.
Gardienii treceau pe coridor. Știi sunetele alea, nu? Pași, chei, scuipat. Când auzeam cheia, corpul meu se ridica înaintea mea. Reflexul n-a mai dispărut nici după ce am ieșit. Niciunul nu se uita în sus, cerul nu era treaba lor. Mi-am spus că fiinţele mici scapă. Cele care nu fac zgomot. Că tăcerea înseamnă supraviețuire.
Într-o zi, unul s-a ridicat pe vârfuri și a aruncat o privire pe fereastră. Am simțit ceva rece în piept. Pasărea a venit din nou și frigul s-a retras puțin. Cuibul era aproape gata. Curat. Ordonat. Ca viaţa mea de dinainte. Pasărea stătea pe margine și își aranja penele cu ciocul. Ca și când s-ar fi aflat în cel mai sigur loc de pe pământ. Pentru câteva minute, lumea a fost exact cât încăpea într-o fereastră. Poate chiar așa era.
Atunci mi-am propus să nu mă atașez. Prea târziu. În ziua aia am mâncat tot terciul. Nu de foame. Foamea nu mai era de mult o stare, era o oră anume din zi. La fel și frigul. La fel și bătăile. Pur și simplu pentru că simţeam că urma ceva. Corpul știe întotdeauna înaintea minţii.
Ar fi trebuit să mă aștept, acum știu. Doar că unele lucruri par imposibile până când se întâmplă. N-au venit brusc. Totul a decurs ca într-o zi obișnuită. Aceiași pași pe ciment. Aceleași chei în ușă. Același scuipat pe jos. Era o dimineață gri, corectă, ca pentru o verificare de rutină. Unul dintre ei s-a oprit sub fereastră. Nu s-a uitat la mine.
De ce contează? Păi, contează, pentru că era clar că problema nu eram eu. N-am fost niciodată. Nici măcar atunci când m-au arestat. Ideile. Astea i-au deranjat. Eu țin minte doar niște manifeste subțiri, care se mototoleau ușor în buzunar. Le băgam noaptea pe sub porţi, la ferestre, în cutiile poștale.
Gardianul s-a uitat în sus. S-a scărpinat după ureche, ca un om care face un calcul rapid. A zis ceva, n-am înţeles exact ce. Nici nu trebuia. A adus o scară, nu știu de unde. A apărut sprijinită de zid, ca și cum ar fi fost acolo de la început. Lemnul a scârțâit. Sunetul s-a înfipt în mine mai tare decât orice strigăt.
Pasărea a venit, ca de obicei. S-a așezat pe pervaz, s-a uitat înăuntru, apoi la ei. A înclinat capul. Așa făcea și când ne priveam dimineaţa. Stăteam faţă în faţă minute în șir. Poftim? Ar fi putut să zboare, da, să știi că asta mi-a trecut și mie prin cap. Dar nu atunci. Mult mai târziu.
Gardianul a urcat. Nu repede. Nu nervos. A ajuns sus și s-a oprit o secundă. Doar una. A întins mâna. Cuibul nu a scos niciun sunet când s-a rupt. Asta m-a surprins, fiindcă așteptam ceva, un trosnet, o rezistență. N-a fost nimic. Doar ceva care s-a desprins și a căzut. Moale. Mult prea moale pentru cât de trainic părea. Puii n-au țipat. Sau poate nu i-am auzit. În momentul ăla nu auzi decât pulsul. Se zbate în urechi ca o insectă speriată. Gardianul a coborât și a aruncat resturile într-o găleată. Cuib, pene, tot. A luat scara și a ieșit. Ordinea a fost refăcută. Zidul a rămas curat. Cerul era tot ca înainte.
Nimeni n-a vorbit cu mine. Nici măcar din priviri. Pedeapsă, zici tu. Eu îi spun corecție. Ca atunci când îndrepți o greșeală, un detaliu mărunt, ceva care nu are voie să fie acolo. După ce au plecat, m-am așezat pe podea. Nu m-am uitat pe fereastră, nu imediat. Abia pe urmă am văzut streașina goală. O pată mică, mai închisă – locul unde fusese cuibul. Ca o umbră care nu știe că nu mai are obiect.
Nu, n-am plâns. Asta vine mai târziu. Sau nu mai vine. Ȋn ziua aia am lăsat terciul neatins. Nu, să știi că nu din revoltă, nici vorbă. Se dusese și ea să le ţină de urât frigului și foamei. Din confuzie. Stăteam pe jos și mă întrebam dacă lucrurile care vin zilnic pot fi șterse atât de ușor, atunci ce mai rămâne?
Pasărea nu s-a mai arătat. Nici a doua zi. Nici a treia. Fereastra a rămas la fel. Lumina a intrat la fel. Doar că nu mai aveam după ce să recunosc dimineața. Ai dreptate, da, a fost doar o pasăre.
Cum? Vorbește mai tare, că nu te aud. A, sigur, a trecut mult timp de atunci. Îi văd urmele pe mine. Zidurile au rămas în urmă. La fel și cheile. Şi interogatoriile. Şi timpul care se încleia ca sângele pe o rană veche când mă băgau la „neagra”. Ȋncăperea aia fără fereastră, fără pat, cu apă pe jos. Am ieșit între oameni, pe străzi care duc nicăieri. Ştii că încă mă trezesc înainte să se lumineze? Corpul meu n-a aflat că nu mai e nevoie să fie atent. Am o fereastră adevărată acum, una joasă. O pot deschide și închide oricând. Asta e libertatea sau cel puţin așa se spune. Eu, totuși, verific de fiecare dată dacă e voie.
Ți-am spus că uneori vine o pasăre? Nu cred c-am apucat. N-o privesc imediat. Aștept. Se oprește pe pervaz, își scutură penele. Nu, bineînţeles că nu-i aceeași. Dar nici eu nu mai sunt aceeași. Dacă mă doare? Hm, bună întrebare! Nu. Mă ține întreagă. Nu mai caut cuiburi. Nu mai număr anotimpuri, nici dimineţi. Dar încă recunosc sunetul. Lemn pe piatră. Ceva moale care cade. O corecție făcută fără grabă.
Oamenii vor să audă că am supraviețuit. Văd că și ţie-ţi place cuvântul. Supravieţuire. Sună rotund, ca o medalie. Nu-i corectez. M-au corectat destul alții. Acum când mă uit pe fereastră, nu mă mai întreb dacă pasărea va veni. Mă bucur când apare.
Atât.
