Poem scris de Eliza Marin, la Atelierul Mornin’ Poets #124, cu Olga Ștefan, din 15 februarie 2026, la tema poemului în registru grav/solemn.
Gustul de tutun umed
inundă canalele deltei Sundarban.
Ochii prea mari, prea negri de cobră
vibrează sub piele.
Plasmă de argint viu.
În timpul musonului malaric,
te afunzi în febra sălbătică,
cu chinină cristalină și rom.
Apar șine de tren
din văzduh,
înfășurate de mușchi.
Lianele mangrovei te încolăcesc
prin baldachin.
Tânăra bengaleză,
iluzia florii de astm,
otrăvită de keora attar.
Apuci cu pumnii plini de
cardamom,
cuișoare,
chimen,
piper.
Tai vaca sacră
cu cuțitul din fildeș.
Māna cerească varsă
pulbere de piatră și foc peste Avraam.
Pionier,
îmbrăcat în blană de leopard,
îți duci mâinile la frunte
fără să știi a cui e carnea.
Ventilatorul scuipă
vortex de zahăr alb și amoniac,
pe buzele lipite
rujate cu shellac
ale femeilor europene,
totul în suspensie.
Ce le vei spune
despre sufletul
unei primitive panteiste?
În munca ta nouă
dintr-o lume atât de veche,
pe al cărui șantier
mirosul de tămâie și scorțișoară
se amestecă cu căldura amețitoare,
visul misionar te îneacă
și zaci strângând colții de tigru.
Sahid,
oaspetele rău,
e chemat
la Dumnezeul lui.
În curtea zidită de glicine,
un banyan
căruia i-ai dat de mâncare
până-ntr-o zi
când te-au oprit.
Mâinile femeilor care ating picioarele patriarhilor
te scufundă în mișcări de mătase.
