Povestire scrisă de Mihaela Bunea, aleasă de Cristina Andone la Creative Writing Sundays, pe 17 mai 2026, la tema: „Tema: Jurnal ludic cu femei, a la OuLiPo”.
Ziua în care am început să scriu din nou în jurnal a fost ziua în care am aflat ce este durerea. Am auzit că oamenii au tot felul de reacții la durerea fizică. La mine a venit cu dorința de a scrie. Îmi priveam mâinile care se odihneau pe foile din agendă, cu venele lor albastre care-și desenau singure traseele. Scriam și pentru tine, poate o să vrei să citești cândva, cum a început totul.
Era ora șapte dimineața și eram deja pe holul spitalului. Dormisem vreo două ore în noaptea aceea. La fel de nedormite păreau și celelalte femei care așteptau acolo, deci nu ieșeam din peisaj cu cearcănele mele. Nu prea se doarme în noaptea dinaintea întâlnirii cu medicii.
Ginecologul meu, pe care îl vizitasem cam des în ultimul timp, îmi cam dăduse insomnii. Ultima recomandare fusese că trebuia să-mi facă un chiuretaj biopsic și pentru asta era nevoie să mă internez în spital. Un om hotărât, cu propuneri adevărate.
Cuvântul biopsie = vreo trei nopți nedormite.
Gândul la cancer = șase nopți fără somn.
Îmi spusese să fiu la spital dimineața devreme, pentru internare. Ce să zic, întotdeauna mi-au plăcut bărbații matinali.
Nu reușisem să rămân însărcinată după câțiva ani de încercări și intrasem în febra femeii trecută de treizeci și cinci de ani, care voia să fie mamă. O etapă, care, speram eu, urma să fie cu happy end, pentru că eram dispusă să fac orice ca să am un copil. Aveam un diagnostic care suna complicat, primit cadou de Crăciun, care părea că stătea între mine și copilul pe care mi-l doream.
Între mine și tine, adică.
Căutat informații pe net, discuții cu chat gpt despre boală = două nopți nedormite.
Scriu aici ca să rămână. În caz că reușesc să te am, să știi ce cuvinte nu mă lăsau să dorm înainte de tine. Sper că o să mă ții și tu trează noaptea. Așa am auzit că fac bebelușii iubitori.
Prima etapă era chiuretajul. Stabilisem cu medicul că le luam pe rând și le rezolvam. Pe toate, până reușeam.
M-am prezentat la birou de internări, cu un bilet scris de la ginecolog. Urma să stau o zi în spital, era posibil chiar să mă lase să plec acasă după intervenție.
Fata care făcea actele era drăguță și bine dispusă. Părea că aterizase acolo din greșeală. Scria fișe de internare, dar mâinile ei parcă lucrau la altceva mult mai bun. Urma să ne dea să gustăm din torturile ei cele mai reușite. Alte intervenții? Nu, îmi place cel mai mult tortul de ciocolată. Tratamente? Alergii? Boli cronice? A, nu, doar dependența de cremă de fistic.
Era în contrast cu noi, toate femeile care așteptam în zorii zilei să primim durerea. Și apoi vindecarea.
După ce căutasem febril în ce ar putea consta procedura la care urma să fiu supusă, mă oprisem brusc când simțisem că nu mai am aer dacă mai aflu multe. Scenariile apocaliptice erau ușor de făcut. Mai greu era să-mi păstrez umorul. La asta mă ajuta mereu, speranța că o să te am pe tine.
O femeie ne-a preluat din biroul de internări, pe noi, cele câteva paciente de la ora șapte și ne-a arătat drumul. Un fel de călăuză. Blondă, micuță, zâmbăreață. Gesticula în timp ce vorbea și ne arăta direcția prin spital. Mâinile ei grăsuțe păreau două jucării cu baterii.
Prima oprire, la garderobă. O doamnă în vârstă, tunsă scurt mi-a întins un umeraș pe care să-mi las hainele. Trebuia să rămân în pijama și în papuci de casă. În timp ce scria într-un tabel hainele pe care le lăsam acolo, i-am văzut degetele cu articulații deformate, pielea cu pete maro. O boală nu-i iertase mâinile.
Ne-am regrupat pe hol și călăuza ne-a dus la etajul doi. Ne-a indicat un loc pe hol, în fața laboratorului, unde trebuia să așteptăm pentru analize. Calmă, nu vorbea decât strictul necesar. Asistentele care luau probe pentru analize, nu vorbeau nimic cu noi. Povesteau între ele, ce rețetă au gătit, ce le mai fac copiii, ce se mai întâmplase ieri pe secție. Mirosea a cafea și a spirt. Asistenta a mai luat o gură din cana de cafea. Brațele ei prea lungi, cu palme mici, ca de fetiță, cu unghii scurte și mișcări rapide, păreau că există în afara ei. Mâinile vorbeau în locul ei. Au lăsat cana de cafea pe un pervaz, au smuls dintr-o cutie niște mănuși albastre și dintr-o mișcare s-au îmbrăcat în ele. Eprubete, etichete, ace, seringi, garou, sânge, erau toate sub stăpânirea degetelor ei.
Mai puțin venele mele. Mi le-a căutat pe ambele brațe. A ascultat în final indicațiile mele și mi-a găsit una spre cot. Ce să fac, eram dintre ciudații ăia cu venele ascunse, care par că fac pe deștepții când spun că știu ei unde au o venă bună.
Trei gravide cu burticile mari așteptau și ele pe hol pentru analize. Una purta cămășă de noapte cu rățuște și papuci de casă pufoși, cu cap de câine. Avea fața umflată de la sarcină, la fel și degetele de la mâini, care deveniseră niște cârnăciori.
Vreau să fiu și eu însărcinată și să am cârnăciori fix așa = optzeci de nopți nedormite.
Alta purta un trening pe care scria mare Dior și papuci cu blăniță. Era fardată și plină de bijuterii. Avea unghii lungi și cristale Swarovski lipite pe ele. Oare au să-i spună să-și taie unghiile înainte să nască?
Una dintre gravide avea lacrimi în ochi și o asistentă o certa că venise acolo, dacă nu avea contracții sau probleme, stătea degeaba la spital. Plângând, tot încerca să spună că îi fusese prea frică să mai stea acasă. Freca între degete un servețel cu care își tot stergea nasul și ochii.
M-au repartizat în salonul trei. Unul dintre cele două paturi era deja ocupat. O doamnă în vârstă m-a salutat încet. M-am așezat pe patul meu și abia atunci am privit-o. Își ținea palmele împreunate și ochii închiși. Se ruga. Mâinile celor care se roagă au ceva liniștitor.
Stăteam în pat, toropită de somn și visând la o gură de cafea. Nu avusesem voie să mânânc sau să beau nimic înainte de analize. Dar eram cam setoasă din fire. De aceea când mă spălasem acasă pe dinți, mă făcusem că-mi scapă niște apă în gură și dădusem pe gât juma de pahar. Ce era aia să nu poți bea apă, mai ales când te așteapta așa o zi?
Nu știam la ce oră îmi făcea intervenția. Îmi doream să scap odată. Am ieșit pe hol să aflu ceva. Era pustiu. Dispăruseră toate gravidele, toate asistentele, toate ușile erau închise. Ce era să fac? M-am întors în cameră, unde vecina continua rugăciunile.
Intervenția mea s-a dovedit a fi mai scurtă decât anticipasem, dar mult mai dureroasă. Am primit un fel de calmant, anestezic în venă, sau naiba știa ce a fost. La început niște mâini nervoase au încercat să mi-l dea în diverse vene mici de pe brațe și tot ce au reușit a fost să le rupă pe toate. Firișoare de sânge îmi curgeau din mai multe locuri. Îmi priveam mâinile murdare sânge și nu simțeam nimic. Nu erau ale mele, nu mi le revendicam. A fost chemată asistenta cu mâini de fetiță, seringa ei mi-a găsit vena. Am simțit instant o euforie ca la beție. Pluteam. Nu mai conta că eram pe masa ginecologică, dezbrăcată, cu atâția oameni în jur. Eram doar un corp, mintea mea era în altă parte. Am întrebat dacă o să-mi treacă amețeala asta și am auzit mâinile de fetiță râzând. Normal că-mi va trece, în vreo două ore.
Nu am văzut mâinile doctorului, dar le-am simțit. Și apoi durerea care m-a amețit. Durerea care-mi dădea frisoane, care-mi tăia răsuflarea. O tăiere cu un cuțit pe interior. Ascuțită ca un tipăt ținut captiv în piept.
Și vocea doctorului care-mi spunea că o să mă doară puțin dar nu mai durează mult. Cum puțin, asta-i puțin, îmi venea să-i strig. Țineam ochii închiși și îmi imaginam mânuțele tale de bebeluș.
Când s-a terminat, am fost dusă în cărucior cu rotile în salon, unde am zăcut vreo oră cu dureri de burtă și mintea amețită de anestezic. Am adormit și te-am visat.
Durerea dispare dacă dormi destul. Doctorul deschidea discret dosarul, discutam despre diagnostic.
Rememorarea durerii = cinci nopți de insomnii (nu consecutive).
Când mi-am revenit m-a cuprins un fel de entuziasm. Momentan am scăpat de durere.
Rezultatul biopsiei îl aflam peste câteva săptâmâni. Însă doctorul plecase și eu trebuia să rămân peste noapte în spital. Nu mă lăsase să plec acasă.
Îmi venea să umblu pe holuri, prin saloane, să văd pacienții.
Aș fi vrut să știu diagnostice, nume, analize, estimări de vindecare. Să fi văzut și altfel de mâini. Să-ți fi putut scrie în jurnal cum arată mâinile vindecate de cancer. Ce culoare au mâinile care își țin prima oară bebelușul în brațe. Cât de moi sunt brațele care spală un trup care nu se poate mișca…
Dar trebuia să fac cumva să ies din spital. Să plec acasă. Am încercat să cobor la parter. Erau încuiate toate ușile pe acolo, ce naiba, ne țineau prizoniere? Trebuia să găsesc o soluție.
Fuga ilegală din spital = două nopți liniștite de somn.
Știam cine mă poate ajuta. M-am îndreptat hotărâtă spre mâinile de fetiță…
