7 martie , 2017

SFINȚII APOSTOLI 13

SFINȚII APOSTOLI 13

Povestire scrisă de Ruxandra Bancu, aleasă de Filip Florian la Creative Writing Sundays, pe 26 februarie 2017.

— Dragul meu, ştii unde e strada Sfinţii Apostoli? l-a întrebat deodată Coman.

— În spatele tribunalului? Lângă Splai.

— Da, pe acolo. Trebuie să ajungem la numărul 13. E o casă mare cu marchiză și cu iederă. Adică avea iederă când am văzut-o eu ultima dată. Dar, desigur, asta era acum patruzeci de ani, zâmbi bătrânul.

— Vreţi să mergem acum acolo? s-a mirat Dan. Mie mi-au spus că trebuie să vă duc de la aeroport direct la hotel. Pe Calea Victoriei, la Continental.

Avionul aterizase la miezul nopții într-un București care amintea doar vag de oraşul tinereţii lui Petre Coman. Venea de la New York, o reîntoarcere din exil refuzată mulţi ani, apoi amânată. Fusese interzis după ce fugise din țară. Apoi i se traduseseră câteva cărţi imediat după revoluţie, dar aici nu avusese niciodată succesul din America. Acum îi publicau din nou o carte. De această dată acceptase în fine să revină în București pentru lansarea romanului.

Îi spuseseră că îl aștepta cineva de la editură la aeroport. Într-adevăr era acolo un tânăr, cu o hârtie în mâini pe care era scris numele său.

— Dan Ionescu, m-au trimis de la editură cu maşina, ca să vă duc în oraş.

— Petre Coman, scriitor, probabil cunoaşteţi restul.

Dan ar fi vrut să continue dialogul, dar i se părea că toate replicile care îi veneau în minte erau nişte clişee: bine aţi revenit, oraşul s-a schimbat, e de nerecunoscut, cât timp aţi fost plecat. Şi-a dat seama că îi citise un singur roman. Era primul roman, tradus prin `91. Cartea avea hârtia deja îngălbenită, ediție de tranziţie găsită la un anticar pe treptele de la Universitate, acum câţiva ani. Cât timp aşteptase în aeroport încercase degeaba să recitească câte ceva din ea.

Nici Coman nu părea dornic să vorbească la început. Reluase conversaţia doar când îi spusese adresa unde vrea să ajungă. Dan nu l-a contrazis. Îşi muşca buzele deja crăpate şi rămânea atent la drum. Mai ales acum, cu ceaţa asta, bine cel puţin că era târziu şi trecuse ora de vârf. Simțea cum degetele transpirate i se lipeau de volan. Tăcerea dintre ei era acoperită de România Muzical la radioul din maşină.

— Asta e o sonată de Beethoven, a cincea, Primăvara. O ascultam pe Yvonne când o repeta la vioară pentru concert, în săptămâna dinainte de plecarea mea. Nu e curios ca tocmai acum s-o aud la radio? Ca să vezi cum se potrivesc unele lucruri. Ştii cine e Yvonne?

— Ăăhh, nu cred… nu, ezită Dan, sperând ca Yvonne să nu fie modelul vreunui personaj despre care ar fi trebuit să ştie orice cititor al maestrului.

— La Yvonne mergem acum. Noi, când eram eu copil, locuiam la câteva numere mai încolo, pe colţ cu Sapienţei. S-ar putea spune că am crescut împreună. N-am înţeles niciodată de ce Yvonne nu a vrut să vină cu mine. Putea să rămână undeva într-un oraş din Vest când pleca cu filarmonica în turnee. Sau să vină după `89. Probabil unele lucruri în viaţă nu sunt să fie, pur şi simplu. Iar noi ne irosim căutând să le aflăm motivul. Vezi, după ce trecem podul ăsta la Operetă, după Calea Victoriei, trebuie să intrăm dincolo de Splai, pe străduţe.

Dan a privit spre gps. Luând-o pe unde indica acesta, ajunsese pe ciotul de stradă care mai rămăsese din Sfinții Apostoli după anii `80.

— Trebuie să trecem de biserică şi mai încolo este casa.

— Domnule Coman, ştiţi, mai încolo sunt blocurile.

— Care blocuri?

— Blocurile pe care le-au construit în optzeci și ceva după demolări. Sunteţi sigur că mai există casa unde vreţi să ajungem? Aţi vorbit cu doamna Yvonne să îi spuneţi că venim? Şi, în timp ce punea întrebările, Dan începuse să încetinească. Se apropiau de capătul străzii şi nu era sigur că bătrânul din dreapta lui avea o idee clară despre unde vrea să ajungă.

— Am vorbit cu ea, bineînţeles. Uite, vezi, mergem drept înainte şi ajungem în câteva minute.

Mașina înainta încet. Tăcuseră din nou, lăsând muzica să umple golul. Vioara se împletea în unduirea sa cu acordurile nostalgice ale pianului, amândouă urcând din când în când vioi într-o fugă a vieţii care se trezeşte din lumea hibernală. Pe harta de pe gps, trecuseră de punctul de la destinaţie. Maşina mergea acum prin birourile vreunui minister, la parterul unui bloc cu multe etaje, pe o stradă care nu mai apărea pe hartă. Şi totuşi, străpungând ceaţa, strada pe care se aflau continua să şerpuiască printre case vechi, cu luminile de la ferestre stinse.

Dan ar fi putut să jure că strada nu trecea pe aici. Doar mai fusese prin zonă şi arăta altfel. Ştia bine că după strada Apolodor, acolo unde la intersecţie este casa Bucur, mai e încă o străduţă, cum s-o fi chemând, pe urmă biserica şi nu mai urmează decât câteva case, apoi bulevardul Națiunile Unite, unde totul se opreşte în frontul de blocuri. Iar acum nu se vedeau nici în faţă, nici împrejur niciun fel de blocuri. Totul se pierdea în pâcla deasă. Avea deodată senzaţia că bâjbâie prin negură într-un alt oraş decât cel pe care îl cunoştea. Și de când era strada pavată cu piatră cubică şi nu cu asfalt? Mâinile i se crispau pe volan, iar maşina începuse să se legene odată cu vioara de la radio.

Pe fața bătrânului era o linişte deplină. Doar degetele mâinii sale stângi valsau uşor în aer pe cadenţa sonatei.

— Uite, aici. Pe stânga. Numărul 13, cum ziceam.

Dan a frânat. Într-adevăr, pe partea stângă era o casă cu un singur etaj şi parcă zărea o marchiză la intrare. I s-a părut ciudat cum de nu o văzuse niciodată. Cum putea să apară aşa din senin?

Coman s-a uitat lung din mașină înspre stradă înainte să coboare. Abia când muzica de la radio s-a oprit, l-a privit pe Dan şi a repetat:

— Da, aici este. Aici stă Yvonne. Îţi mulţumesc mult că m-ai condus. Păcat că acum e întuneric. Pe lumină ai vedea că e o casă frumoasă. Întotdeauna a fost o casă plină de viaţă şi de muzică.

— Pentru puţin. Mi-a făcut plăcere. Mâine o să vină alt coleg să vă ia, la ora 9 dimineaţă. Îi dau eu adresa.

Bătrânul deschise portiera, îşi luă geanta de mână, singurul bagaj cu care venise, ocoli maşina, adus de spate, cu paşi mici şi se aplecă spre geamul lui Dan.

— O seară bună, domnul meu, şi mulţumesc încă o dată. Ah, spune-i, te rog, colegului dumitale să mă ia de la hotel mâine dimineaţă. Să nu-l încurcăm, n-o să găsească casa.

#ruxandra bancu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *