Povestire scrisă de Florentina Ionescu, aleasă de Adrian Botez la Creative Writing Sundays, pe 21 noiembrie 2021.
Când i-am spus Marinei, nevestei mele, că știu exact în ce fel și când o să mor, nu m-a crezut. A zis doar măi, Nelule, ție îți arde de glume. Mi-a întors spatele și a aruncat un lemn în soba de teracotă din bucătărie. Trosnetul lemnelor cuprinse de flăcări a venit ca o confirmare că nu mă va crede niciodată. Am lăsat-o să se ocupe în continuare de foc și m-am dus în garaj. Nu am mai încercat din acea zi să-i spun ceea ce aflasem din tabloul recuperat din râul Câlniștea.
Despre existența tabloului știau doar câteva persoane. Dintre angajații din primărie de la acea vreme, doar eu și cu primarul Vasile văzuserăm tabloul. Fusese scos de doi scafandri chemați de la Giurgiu să ne ajute să recuperăm trupul unui sătean. Operațiunea inițiată în noaptea de 4 iulie 2005 nu fusese deloc ușoară, după ce cu câteva zile înainte viitura lovise mai multe gospodării din cătunele Pelinei și Cocioc. Jandarmii, ajutați de câțiva scafandri, au reușit, totuși, să salveze câteva persoane, printre care și o bătrână de 90 de ani care picta biserici în tinerețe.
Într-una din zile, când apele se mai retrăseseră, rudele unui tânăr ne-au rugat să începem să îl căutăm. Tot satul știa că, de la un timp, avea probleme psihice, dar nimeni nu crezuse că ar fi în stare să intre în apele învolburate. Mama bărbatului ne implora să-l găsim ca să-l poată îngropa creștinește, bănuind că se înecase. Domnu’ vice, te rog io, zi-le la băieți să-l cate pe Ionică pe lângă podul de la Pelinei, că acolo se duse ieri și îl văzu ultima nevasta lu’ Stan turcu’.
Am început căutările în locul indicat de familie și de câțiva martori, sperând să găsim, totuși, cadavrul tânărului. După mai bine de douăsprezece ore de căutări, unul dintre angajații primăriei m-a sunat să-mi spună cum stă treaba. Domnu’ vice, băieții de la Giurgiu au găsit în seara asta ceva în baltă.
Au trecut mulți ani de-atunci, totuși îmi amintesc și acum că l-am luat de acasă la miezul nopții pe Vasile, în mașina primăriei, și am urcat dealul, mergând spre locul indicat. Am lăsat în urmă trestiile ce străjuiau malul stâng și ne-am apropiat de podul din celălalt capăt al satului, în cătunul Cocioc. Șeful de post fusese și el informat, așa că ajunsese acolo și ne aștepta, încercând să facă față unui atac al țânțarilor. Domn’ vice, hai să trăiți! A dat mâna cu mine și cu Vasile și i-a spus șoferului de pe mașina primăriei să ne lase să discutăm. Eh, după cum vedeți, treaba se-mpute. N-o să vă vină să credeți ce au găsit băieții. L-am întrebat dacă l-au găsit pe Ionică, băiatul dispărut. Șeful de post și-a ridicat șapca de pe cap și mi-a arătat, la nici zece metri distanță, lângă stufăriș, trupul unui bărbat fără mâini și fără picioare, de pieptul căruia era legat, cu sfoară din cânepă, un tablou. Mâinile îi fuseseră retezate de la umeri – o tăietură curată, cum zic ăștia prin filmele polițiste, de parcă o făcuse un om iscusit. Știa să folosească un topor, nu glumă. Picioarele fuseseră secerate de la genunchi în jos, de parcă un copil nemilos rupsese în bucăți o păpușă nefolositoare.
Concertul broaștelor de pe baltă și veselia greierilor în miez de vară m-au obsedat în acea noapte și n-am putut să dorm după ce am văzut trupul mutilat al lui Ionică. Ce fel de pește din baltă putea să muște în halul ăsta din bietul băiat? Cum o să-i explicăm maică-sii că se înecase în râul ieșit din matcă și că sfârșise fără mâini și fără picioare, legat ca un cadou de Crăciun cu o sfoară, de un tablou – dracu’ știe al cui? Înainte de a pleca fiecare la casa lui, am făcut un pact cu toți cei de față și am promis să nu spunem nimănui despre tablou. Am dezlegat obiectul de pe pieptul lui Ionică, l-am învelit într-o haină împrumutată de la Vasile și l-am ascuns în podul garajului meu. Mâlul și câteva crengi de pe fundul râului se împletiseră pe suprafața pânzei, așa că nu am putut să-mi dau seama dacă rămăsese ceva intact din imagine ori din vopselurile de pe pânza aspră.
Nu m-am mai gândit la tablou câțiva ani, până în vara lui 2014, când fostul primar Vasile m-a invitat la el acasă, să bem o bere. Băi, Nelule, știi ce mi-a zis șeful de post? Fusei ieri la oraș, cu treabă, și dintr-una într-alta aflai ceva interesant. S-a întâlnit cu un pictor de la Giurgiu, întâmplător, în parcul Comana. Coleg de liceu. Cică lu’ ăla îi place să picteze tablouri. E talentat omul. Face niște tablouri mari și înguste… Știi tu, ca o ușă de biserică. Mi-adusei aminte de tabloul pe care îl găsirăm noi în seara aia, când îl căutam pe Ionică. Îl mai ai?
I-am confirmat lui Vasile că tabloul era încă în garajul meu, în pod. Voia și el să vadă într-o zi, cu ochii lui, ce minunăție putea fi pe pânza aia veche, plină de mâl. Îl interesa dacă apa o stricase, dacă era vorba de vreo icoană făcătoare de minuni. Nu știam de unde îi veneau ideile astea lui Vasile, dar i-am zis că nici vorbă să fie icoană.
După ce l-am lăsat să-și termine berea, în aceeași seară m-am dus direct în garaj. Am luat scara de lemn de lângă cotețul găinilor și am sprijinit-o de perete. O așchie mi-a intrat în degetul inelar când urcam și mi-am agățat pantalonii într-un cui strâmb, chiar când ajunsesem în pod. Am așezat lanterna pe podea. Obiectul recuperat din râu se afla în colțul cel mai îndepărtat, lângă un tub de televizor. Am dat la o parte cârpele care-l acopereau. Câinele a început să latre, de undeva din apropiere. Tabloul era cu fața în jos, vedeam doar rama, stinghiile din lemn și câteva cuișoare ruginite fixând pânza îngălbenită pe margini. L-am întors și am simțit o fâlfâire de aripi de fluture lângă obrazul drept. Să fi avut lilieci în pod? Dacă i-aș fi spus lui Vasile ce imagine mi se arată acum în tablou, ar fi zis că sunt nebun de legat. Poate ceva asemănător văzuse și Ionică înainte de a se arunca în râu, m-am gândit.
În tablou eram chiar eu, doar că arătam îmbătrânit. Părul alb mi se rărise la tâmple. Barba albă era țepoasă. Stăteam întins pe o canapea albastră pe care nu o recunosc. Trupul îmi era acoperit cu o plapumă verde. Ședeam cu fața în sus, cu gura uscată, întredeschisă. Nu mai aveam mult de trăit. Pe un taburet cu trei picioare, lângă mine, ținându-mă de mână, se afla fiica mea cea mică. O văd bine pe Aura din profil. Privirea nu mă înșală. E chiar ea. Matură. Cu părul prins în coadă. Câteva riduri la colțul ochiului se mișcă în sus și în jos. Tristețe pe chip. Buzele tremurând. O lacrimă alunecând pe obraz. În colțul din dreapta al pânzei, cineva a scris cu litere mov. Kiss of Death. Cuvintele sunt urmate de o dată. 12 martie 2028. Mă frec la ochi, poate nu am citit corect. Mă ustură pleoapele de la praful din pod. Asta ar fi explicația. Mâna fiicei mele începe să se miște ușor, ca o marionetă acționată de o funie invizibilă. Mă mângâie pe braț, șoptește cuvinte pe care nu le pot auzi. Văd buzele mișcându-se în imaginea statică. Șuvițele alunecându-i din coadă, pe lângă ureche. Sclipirea unei pietre verzi montată în cercelul ei. Ce înseamnă toate astea? Pe fundal, o fereastră. Recunosc perdelele verzui. Știu peisajul de dincolo de geamul deschis pe care intră aerul răcoros, cu parfum de regina nopții. E grădina noastră. E Naipu. Mă ia amețeala. Oare cât este ceasul? Ar fi trebuit să-mi iau pastila de diabet, e aproape ora cinei. De ce nu mă cheamă Marina la masă? Nu-mi amintesc când am coborât din pod, nici când am ieșit din garaj. Sunt în genunchi, aplecat. Fac oare mătănii? Am început să spun vreo rugăciune? Simt un val de căldură care-mi inundă fața. O lumină puternică îmi arde retina când deschid ochii. Mă aflu la gura sobei. În mâna dreaptă, un lemn uscat și greu. O așchie își croiește drum în carnea din podul palmei mele. Nu-i nimic, o s-o rog pe fată, pe Aura, să mi-o scoată cu un ac de cusut, așa cum fac mereu. Arunc lemnul în foc. Mici scântei dansează în fața mea. Flăcările îl cuprind, iar imaginea îngheață ca într-un tablou. Mă forțez să fac un gest cât de mic. Mă dor genunchii. Închid ușița sobei și se aude un scârțâit. Ah, de când îi tot promit Marinei că o să ung balamaua!
