29 decembrie , 2021

ȘI-AM SĂ SAR ÎNTR-UN PICIOR

ȘI-AM SĂ SAR ÎNTR-UN PICIOR

Povestire scrisă de Monica Tonea, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „O povestire puternică despre lumea interioară a unui copil, surprinsă într-un moment dramatic. Am apreciat micile insighturi psihologice, și mi-a plăcut mai ales finalul și cum evenimentul interior pe care-l anunță finalul, aparent mărunt, poate fi definitoriu pentru viața cuiva.”

 

Crapă ușa de la dormitor, balamalele scârțâie agasant și i se face inima cât un purice. Ezită un pic, pe urmă scoate capul pe holul întunecos și ascultă cu urechile ciulite: liniște. Oare tanti M. o fi adormit și ea? De o volubilitate contaminantă, femeia este un paznic bun pentru nopțile de felul ăsta. Pe când ceilalți cad pe rând răpuși de osteneală, ea se arată voluntară, duceți-vă și dormiți, nicio grijă, îi țin eu de urât, și dacă prinde pe cineva treaz prin casă, îl ademenește cu călăvie și se apucă de făcut confidențe. Deși rudă prin alianță, cunoaște toate intrigile familiale. Mina o simpatizează și-i caută compania. De la ea a aflat, de pildă,  despre încurcăturile străbunicilor materni și acum se dă mare cu descendența ei exotică. 

Cu toate astea, în dimineața asta, Mina n-are chef de povești. Apreciază tihna care răzbate prin pereții subțiri dinspre celelalte încăperi. Poate a fost doar închipuire, răsuflă ușurată. Se perpelise toată noaptea și, în perioada scurtă cât dormise, visase că apartamentul luase foc de la o lumânare pusă prost în vasul cu nisip amenajat de mamaie Geta la intrarea în sufragerie. Nu știe precis cât e ceasul, însă pe sub ușa de la bucătărie se strecoară o rază gălbuie, care pâlpâie animată. E ziuă, a dormit prea mult. Uneori se trezește înainte de răsărit și asistă la transformarea nopții în zi: mai întâi se ivește o geană de lumină, cât bezna să pară palpabilă, să definească contururi, să coloreze cerul negru în roșu, după care se instalează culorile palide ale dimineții. Mai încolo, totul capătă nuanțe aurii și, în sfârșit, noaptea devine străvezie. 

Aruncă o privire înspre sufragerie, însă ușa e scufundată în întuneric deplin. O secundă, i se strânge iarăși inima: sărăcuțul, pesemne e tare speriat. Încearcă să-și amintească dacă aseară acoperiseră geamul cu o cârpă, se chinuie să meargă pe firul timpului înapoi, până la începutul zilei de ieri, vânzoleala, bocetele, exclamațiile, fusese un mic incident, de fapt, una din babe începuse să țipe isteric: respiră, respiră, și toată lumea s-a adunat să vadă mai bine, în vreme ce părinții, încremeniți, cu lacrimile uscate pe obrajii supți, erau aproape de nerecunoscut, au tras nădejde pentru o clipă lungă că poate mai există o șansă, cine știe.

Mina se speriase ieri, astăzi se simte stăpână pe situație: nah, la cum e ciopârțit de bisturiu, e imposibil. Și-și amintește de cusăturile grosolane care-i urcă pe piept. L-au ciopârțit, a făcut maică-sa cu un suspin neomenesc, când l-au adus acasă. Vizualizând scena, o apucă tremuratul. Tremură ca varga și totuși nu-i e frig. Se întoarce în cameră și-și netezește hainele cu grijă. A dormit îmbrăcată. Fixează oglinda din perete, se simte strivită de muțenia fetiței de zece ani care-o privește cu trufie înapoi și duce gânditor arătătorul la obraz. Schițează mecanic un zâmbet și-și înfige răzbunător unghia în gropița formată de surâsul contrafăcut.  

 

Câteodată, sâmbăta spre duminică, în perioada vacanței de vară, dormea la Geta și mergeau împreună la cimitir. Plecau în grabă, înaintea zorilor, de abia dacă apuca să-și tragă pe ea hanoracul cu fermoar, în dungi albe și roșii. Ajunse în dreptul porții, se opinteau să deschidă grilajul înțepenit, zgomotul spărgea întunericul, gata să tulbure urbea și liniștea morților, iar Mina, înfiorată, își ducea mâna la gură cu un gest de om bătrân, dar nu-i era frică, mai degrabă o îngrozea traversarea mahalalei amorțite și sentimentul că oamenii vii ar fi mai răi decât răposații. Și de abia după ce strângea femeia buruienile de pe lângă placa comemorativă care acoperea osemintele bărbatului său, începea să se lumineze de ziuă. 

În vreme ce șușoteau: curăță candela, dă chibriturile, pune florile în apă, ia, șterge aici și altele asemănătoare, crucile captau lumina stranie a răsăritului care se cobora peste lucruri și, pentru un scurt timp, se transformau în monoliți de aur. Atunci Mina se învârtea ritualic în jurul mormântului și îngâna un cântecel inventat: și-am să sar într-un picior / și-o să strig după un dor / și-o să vin la poartă / și-o să fiu și eu moartă… 

Și Geta o întrerupea, ce spui tu acolo, iar Mina nega, nimic, n-am zis nimic, ei, crezi că nu te aud, se răstea bătrâna, cu mâinile în șolduri, și copila ducea degetul la buze, șșșt, mai încet. Nelămurită, femeia tăcea ca, numaidecât, să se pună pe un tânguit de abia auzit: Mircea, de ce te-ai dus, Mircea, că m-ai lăsat singură cu toate, mai bine muream eu prima, și prelungea teatral vocalele, dar Mina o auzea și-i venea să-și acopere urechile. O privea pieziș, în momentele astea o considera o ipocrită, știa cât iubea bunică-sa viața, de fapt. Lasă, că știu eu, gândea, a murit de gura ei, prea îl drăcuia toată ziua. 

 

Se învârte prin cameră, nelalocul ei. Mai ascultă o dată, dar tot nu se aude nimic, exceptând ușa din vecini care bufnește scurt, niște pași târșâiți, probabil vecinul de palier, și un lipăit rapid – pechineza care-l însoțește până la ghenă și înapoi. Mina se oprește în dreptul ferestrei, se înalță pe vârfuri și trage de jaluzele. Soarele dă năvală în interior în râuri de lumină. Clipește, deschide larg geamul și se apleacă cât poate de mult, cu picioarele suspendate în aer. Ai să cazi, dar asta auzea în alte dăți, când era surprinsă de vreun adult sâcâitor, acum, în singurătatea dormitorului, nimeni nu-i prezice vreun viitor incert. Aleea dintre blocuri e pustie și întunecoasă, razele soarelui se opresc la delimitarea dintre etajul doi și trei, exact sub apartamentul lor. Mai mult ca sigur, la amiază, o să fie mai animată și poate chiar o s-o vadă pe Irinuca ieșind din scara ei, care o să-și ridice privirea, ducând mâna streașină la frunte, și-o să întrebe, vii, iar ea o să-i răspundă că nu, nu pot, a murit A. și în vreme ce-o să vorbească, o să se mire de vocea ei nefiresc de limpede, fără inflexiuni, iar colega ei de clasă o să se facă mai întâi că nu înțelege, pe urmă o să se miorlăie, vai, cum, de ce, bebelușii nu mor, și Mina o să-i deteste tonul și buclele alea îngrozitoare, sau poate n-o să iasă nimeni din nicio scară a vreunui bloc, poate astăzi străzile vor rămâne goale, poate astăzi e suspendat și toți cei implicați sunt înghețați ca într-o fotografie alb-negru în care nu există singurătate sau mâhnire, frățiori vii sau morți sau părinți ignoranți. 

Mina, cu briza de octombrie brăzdându-i obrajii, balansându-se înainte și înapoi pe pervaz, într-o legănare ritmică, sfidând ca într-un joc periculos viața, se întreabă cu o curiozitate aproape bolnăvicioasă dacă cineva i-ar observa absența în caz că s-ar întâmpla vreun… accident. Și, cu un efort, încearcă să se conecteze la amărăciunea monumentală a familiei ei, față în față cu dezastrul, să-i vadă ca prin ceață cum suferă descoperind-o strivită de asfalt, cum regretă, cum se prăbușesc din picioare și se simte, brusc, rușinată. Pe de o parte, e roasă de vinovăție, ce grozăvie e asta să nu poată să plângă pentru A., când de fel plânge pentru orice fleac; pe de alta, știe sigur că, atunci când va da buzna preotul pe ușa de la intrare – mamaie Geta a zis aseară că azi, la unșpe, vine părintele –, cu sutana fâlfâind în jurul lui și pus pe glume chiar și-n clipele astea negre, va avea o decizie grea de luat: să se prefacă sau nu?

#monica tonea

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *