Povestire scrisă de Johanna Scîntee, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Într-un mod ludic, inteligent și precis, textul a reușit să-mi stârnească empatie pentru un obiect și să-mi dezvăluie cu subtilitate cum dorințele, nevoile și iluziile noastre sunt prinse uneori cu șuruburi invizibile de textele pe care designerii societății ni le spun despre noi.”
Sunt ultimul scaun din stoc și mă cheamă Voxlöv. În descriere sunt numit un dar al naturii și eu îl cred pe creatorul meu, designerul Francis Cayouette. Mă simt special și de abia aștept să vină cineva să mă aleagă. Sunt făcut din bambus, planta cu cea mai rapidă creștere din lume, iar flexibilitatea lui mă face să fiu un mobilier dorit.
Aștept singur pe raftul de jos de vreo două zile și, de la nivelul meu, văd numai perechi de picioare și coșuri ce trec. Un pic mi-a mai scăzut entuziasmul și, uneori, mă întreb: cine-și dorește doar un singur scaun? La ora închiderii, se lasă liniștea și timpul trece altfel. Apoi, apare îndoiala. Poate ar fi fost mai bine să ajung un bol de salată Blanda Matt. Castroanele de acest tip se cumpără întotdeauna singure. Scaunele în perechi.
Sunt făcut din bambus și asta mă face nerăbdător. Mă încurajez că pe lumea asta există un fund de om în căutarea mea. Tot ce sper e să nu aibe pisică. Nu-mi plac pisicile. Mi-ar strica împletitura din sfoara de hârtie a spătarului sau, mai rău, a spatelui. Mi s-a spus că ofer confort în timp ce omul ce-și poposește fundul peste mine, în timp ce mănâncă, scrie sau lucrează la birou.
Încerc să nu mai privesc picioarele și cărucioarele ce trec. Îmi renumăr șuruburile din pungulițele sigilate. Sunt toate. Șase cu înfiletare mare, șase cu înfiletare mică și două imbusuri. Unui alt scaun i-a lipsit o punguliță și a venit înapoi. Ce m-am mai necăjit când, după puțin timp tot pe el l-au ales.
Cadrul meu robust și șezutul durabil din sfoară de hârtie împletită manual creează senzația de rezistență atunci când te așezi. Cu un asemenea îndemn din descriere, îmi mai țin moralul sus. Pierd timpul privind spre codul de bare al bufetului Skruvby când mă simt smuls de pe raftul metalic unde am amorțit. Nu apuc să mă dezmeticesc, că sunt azvărlit în coș. Acesta e momentul meu de glorie și nu-mi pot opri entuziasmul. Din întîmplare, sunt așezat cu codul de bare în jos și văd doar pardoseala și picioarele celui care împinge coșul. Mă prind că nu e un angajat. Ei nu poartă papuci de plajă. Îmi este clar că acestea sunt picioarele celui care m-a ales. Este bărbat și calcă apăsat cu tălpile mari cu forme rotunjite ca jucăriile de pluș din gama Djungelskig. Amețesc urmărind pașii. Merge destul de repede și cotește brusc coșul pe culoare până ajunge în zona de plată. Simultan piuie aparatul de scanat și îmi aruncă lumini rosii pe codul meu de bare. M-am liniștit. Știu că am toate șuruburile, imbusurile, cartea tehnică în traducerea potrivită, nu-mi lipsește nicio piesă. Nu voi fi retur! Voi avea fundul meu de om cu picioare ca de jucărie de pluș și anii mei de garanție ne vor asigura o viață liniștită în timp ce el mănâncă, scrie sau lucrează la birou.
Mă duce spre zona de încărcare și ajung într-un portbagaj întunecos. Conduce mașina la fel de smucit precum coșul prin magazin. Am noroc că drumul nu-i lung. Mă tem să nu mă lovesc și să ajung retur.
Îmi pare harnic omul meu că se apucă să mă monteze imediat ce ajungem acasă la el, acum acasă și la mine. În timp ce stă concentrat peste fișa de ansamblare, îl studiez în amănunt. Îmi e clar că e pe de-a-ntregul din gama Djungelskig. E mare și pufos, doar că transpiră cât stă aplecat în genunchi să prindă componentele mele între ele cu șuruburi. Mici stropi de sudoare picură pe fișă și se tot șterge cu dosul mâinii în care ține șurubelnița în stea.
N-aș vrea să par nemulțumit, dar hotărârea cu care conducea căruciorul și mașina, nu se regăsesc în felul în care mă pune cap la cap. Dacă creatorul meu, a estimat că timpul de asamblare este de douăzeci de minute, cumpărătorul meu l-a dublat. Urmărește cu degetul cel de-al unsprezecelea pas al asamblării și sunt gata.
Mă răsucește, se dă un pas în spate. Ne privim. El pare mulțumit. Mie îmi pare mare. Nu apuc să mă întreb dacă a citit nota cu privire la greutatea maximă testată, că se așează pe mine. Fundul său este mult mai lat decât dimensiunile șezutului meu ce a fost creat de designerul Francis Cayouette să ofere suport și confort în timp ce mănânci, scrii sau lucrezi la birou. Tosnesc. Prin plasa împletită manual din sfoară de hârtie se strecoară bucați de material din pantalonii lui. Unele ochiuri se destramă și plesnesc. Trosnesc iar, de data acesta când spatele i se lipește de spetează. Se încordează, oftează și eu cedez. În timp ce sunt spulberat de fundul omului meu, îmi spun: șezutul durabil din sfoară de hârtie împletită manual creează senzația de rezistență atunci când te așezi.
