Povestire scrisă de Adriana Jderu, apreciată de Augustin Cupșa la concursul trimestrial de povestiri – „o proză din mediul de producție, cu un trigger inteligent: defectul de fabricație al șurburilor în cruce, care ajung să poarte un alt simbol, unul răscolitor pentru generații întregi”.
Cablurile de oțel se tăiau în fabrica de șuruburi de la Mărgineni la fel ca în urmă cu patruzeci de ani. Domnul George, inginer mecanic, urmărea procedeul cu aceeași rigoare ca la deschiderea întreprinderii, dar cu sentimentul că lucrurile se vor schimba și nu în bine.
Mașinăriile verzi, grele și unsuroase își roteau mecanismele sub uleiul de răcire, modelând metalul în forme cilindrice pe care să le taie cu exactitate micrometrică. La finalul liniei de producție, șuruburile cădeau într-o grămadă cu vârf ca un Everest de oțel. Domnul George își frecă începutul de chelie, apoi schimbă comenzile apăsând pe un ecran modern, instalat cu doar câteva săptămâni înainte. Un coleg mai tânăr, cu barbă și cearcăne adânci, veni lângă el uitându-se pe același ecran.
— Ia zi, ai auzit ceva? întrebă Mișu.
— Ei, cred că l-au adus pe băiatul ăsta să mai supervizeze lucrurile, să vadă unde merge prost și unde nu merge bine. Știi tu ce înseamnă asta, comentă domnul George.
— Da’ nici nu e om de vânzări, îți zic eu. Cică face quality assurance, spuse Mișu cu o pronunție nesigură. A lucrat o vreme prin Franța și s-a întors în țară. Qualité, égalité, fratenité. Trebuie să treacă toate comenzile pe la el. Și se ocupă mai departe de livrări, de clienți.
— Păi și-asta ce e, Mișule? Nu înseamnă vânzări? Oricum eu îl știu pe taică-su, e om cumsecade. Și acum dacă mă vede pe stradă, mă salută „Să trăiești, domnu’ Geo!” Am făcut amândoi TCM-ul la Brașov. Ne-au repartizat în locuri diferite și după aia a venit și el tot aici. Doar că s-a mai orientat omul, a lucrat o vreme pe la Dacia după revoluție, l-a dus capul să mai facă o treabă pe ici, pe colo. A stat chiar și pe la București o perioadă. Mda, și până la urmă, știi cum e, s-a pensionat pe caz de boală la un moment dat și tot aici s-a întors cu nevastă-sa, unde să te duci?
Domnul George se gândi la oamenii care plecaseră din fabrică, în timp ce el rămăsese mereu pe același post. Avuseseră câțiva ani grei, când de abia își permiseseră să mai plătească oamenii. Câtă untură pe pâine și cartofi copți mâncase atunci, doar el mai ținea minte. Dar uite că afacerea părea să meargă din ce în ce mai bine. În fiecare lună fabrica producea peste 50 de tipuri de șuruburi și primeau comenzi chiar și din Germania. Dacă nici nemții nu-și mai făceau singuri șuruburile, atunci chiar că el nu mai știa ce să creadă. Doar că la fiecare mașinărie nouă, plecau zece oameni. La ultima ședință, li se spusese că „se caută eficientizarea procesului de producție și atragerea de noi clienți de pe piața internațională”. Suna frumos.
— Așa să fie, nu zic că nu. Dar de băieței din ăștia parveniți m-am săturat până peste cap. Ce știe, mă, ăsta, de băile de fosfat? spuse Mișu.
În fața fabricii, tânărul proaspăt angajat își lăsă în parcare un Audi recent cumpărat la mâna a doua. Își îndreptă stânjenit gulerul de la cămașă și intră în fabrică în momentul în care domnul George se amuza în rol de povestitor.
— Auzi, cică întreabă câte bucăți am făcut pentru comanda aia pentru aprilie. Nu știu, zic, să se fi inventat vreo metodologie modernă să numere la șurub, dar noi aici vindem la kilogram de când lumea și pământul.
Cei doi râseră cu poftă, dar deveniră brusc serioși văzându-l pe tânăr trecând pe lângă ei.
— Bună ziua! spuse el, fără să se uite la muncitori.
Mișu mormăi un salut.
— Domnu’ George, să veniți la mine, vă rog, spuse tânărul și urcă pe scările metalice către birourile de la etajul clădirii.
Camerele care funcționau pe post de birouri erau ca niște cutii de chibrituri, pline de hârtii și dosare, cu câte un laptop gros pe o masă plină de praf și un ficus enorm într-un colț.
— Ce vedeți aici, domnu’ George?
Omul se uită confuz la tânărul care îi ținea cu două degete la nivelul ochilor un șurub. Un neon din tavan sclipi să se aprindă cu întârziere, apoi se răzgândi.
— E complicat ce vă întreb eu aici?
— Nu. E un șurub cu înfiletare pentru metal, cap semiînecat, șanț în cruce, diametru de…
— Șanț în cruce? Unde vedeți dumneavoastră șanț în cruce? îi tăie scurt replica.
Domnul George respiră pe nas cu o șuierătură prelungă. Își băgă mâinile în buzunarele halatului și se uită în ochii reci ai băiatului, care avea maxilarele nemișcate și buzele lipite apăsat.
— Ce cruce, domnu’ George? Nu vedeți că șurubul ăsta are crestătură în formă de svastică?
Tânărul aruncă bucata de metal într-o cutie plină de piese identice marcate cu simbolul nazist, iar bărbatul în halat deschise gura fără să scoată un cuvânt.
— Astea sunt și pe comandă specială, că de-asta ați făcut n-șpe mii de teste să reziste la forța de strângere specificată de client. Știți care e clientul? Nu știți, da? Sunt Forțele Aeriene Poloneze. Și noi le trimitem cu drag și salutări din România șuruburi în formă de svastică, că atât ne duce capul. De Auschwitz ați auzit, domnu’ George?
— Păi, stați un pic, că astea așa au venit de la proiectant. Vorbiți cu dânsul.
— Și cum adică? De la proiectant până pe linia de producție, nu i s-a părut nimănui nimic în neregulă, chiar așa?
— Nu știu ce să zic, poate seamănă așa cu două fulgere încrucișate.
— Două fulgere. Două fulgere, pe bune? spuse tânărul și își încrucișă brațele.
Domnul George începu să își frământe nervos mâinile.
— Să știți că eu am fost coleg cu tatăl dumneavoastră.
— Și ce treabă are asta cu ce vorbim noi aici?
— Ei, uite că are. Că e un om care spune lucrurile verde-n față, nu așa. Dacă dumneavoastră căutați nod în papură acum, eu vă zic că mai bine spuneți care e problema și gata decât să ne ascundem așa după șurub.
— Domnule, tu nu înțelegi că trebuie să refacem toată comanda? N-am nimic cu dumneata personal, dar așa ceva nu se face.
— Bine, dar eu vă zic că așa au venit de la proiectant. Acuma eu ce să fac, dacă s-au făcut testele de rezistență și ăsta a avut scorul cel mai bun, a ieșit pe grad de înfiletare și tot ce trebuie. Eu ce să fac? Să iau să fac unul mai prost?
Tânărul făcu stânga împrejur, se așeză la birou, ridică receptorul telefonului și începu să tasteze.
— Bine, o să discut cu proiectantul, spuse mai mult pentru sine, semn că prezența celuilalt nu mai era necesară.
Domnul George coborî înapoi la parterul fabricii și îl găsi pe Mișu lângă baia de fosfat, unde cablurile de oțel treceau prin lichidul care făcea ca metalul să nu oxideze în timpul procesului de producție.
— Ia zi. Ceva de restructurări?
— Auzi, Mișule, tu ai văzut șuruburile alea pe comandă pentru Polonia?
— Da. Ce-i cu ele?
— Vai de capul nostru, zău!
— Le-am verificat, sunt gata. Ce mai vrei? Poate să le și pună pe mașină să le livreze.
Domnul George dădu din cap cu dezaprobare.
— Mișule, da’ chiar așa? Tu de Auschwitz ai auzit?
