Povestire scrisă de Maria Petrescu, remarcată de Irina Georgescu Groza la concursul trimestrial de povestiri – „Aici mi-a plăcut cum e gradat suspansul, am apreciat ritmul alert și finalul reușit (atenție însă la unele exprimări și repetiții)”.
John, cum îi spuneau colegii, se ducea spre gară. Era în întârziere, ca de obicei, dar avea încredere că va prinde trenul. Întotdeauna îl prindea. Chiar dacă nu l-ar fi deranjat, din când în când, să îl rateze. Să aibă o scuză bună ca să lipsească de la conferințele plicticoase la care îl trimitea compania mult mai des decât și-ar fi dorit. Nu că și-ar fi dorit vreodată.
Era adâncit în gânduri când și-a dat seama că e agitație în jurul lui. Metroul se oprise în tunel, oare de cât timp? Un minut, două? Se uită la ceasul de la telefon. Niciodată nu fusese în așa mare întârziere. Parcă se auzise un anunț în difuzoare? Călătorii vociferau, fiecare se grăbea undeva, firește.
Se uită nervos din nou la ceas. Nu putea să aștepte. Un val de adrenalină îi inundă creierul. Trebuie să se miște! Să facă ceva, să alerge, să ajungă la gară. De data asta, nu își permitea să rateze.
Dacă pierde trenul, pierde și interviul. Pierde singura lui șansă să își găsească un job mai bun, bine plătit, dar într-un oraș liniștit, din care nu o să îi ceară nimeni să mai plece în călătorii enervante, din care să se întoarcă doar obosit, frustrat, într-o garsonieră pustie și prăfuită. Avea deja 40 de ani. Totul pare mai încremenit la 40 de ani.
Se apropie neobservat de ușa cea mai apropiată. În gând îi răsări povestea Domnului Goe și chicoti în sinea lui. Domnul Goe cel neastâmpărat. Domnul Goe care trage semnalul de alarmă și oprește trenul. Domnul Goe care nu face niciodată ce i se spune. Fir-ar să fie! Toată viața a făcut ce trebuia! A stat, când i s-a spus să stea, a așteptat răbdător când i se cerea.
Acum știa precis ce are de făcut. Să tragă de maneta de urgență, să deschidă manual ușa și să o ia la fugă spre libertate.
Iată-l. Lumea a devenit mai zgomotoasă în urma lui. Parcă cineva strigă ceva, oare e conductorul? Dar în fața lui e liniște, cam întuneric, ce e drept, și aleargă fără să se oprească, poticnindu-se în traverse, din când în când, dar însuflețit de un sentiment nou și nedeslușit.
Gâfâie deja și simte adrenalină până în vârful urechilor. Parcă zărește, dincolo de pâlpâirea neoanelor, o geană de lumină adevărată. Stația următoare? Poate ieșirea la suprafață? Aleargă și mai tare.
Ciudat lucru. Ajunge la o răscruce. Stânga, dreapta? Urmează instinctul, nu mai zăbovi atât! Întoarce capul să vadă cine i-a vorbit. Nimeni. Probabil că s-a îmbărbătat singur, cu voce tare.
O ia nebunește la stânga. Parcă pe acolo ar trebui să șerpuiască metroul în drumul lui spre gară. Deja i se pare că aleargă de o veșnicie. Se uită la telefon. Nicio liniuță de semnal. La ce se aștepta? Ciudat însă că pare că ceasul a stat. Să fie de la vreo interferență radio din tunel?
Aleargă, aleargă, poate așa își mai scurtează din agonie.
Începe să îi fie sete, să îi fie foame. E pierdut, e clar. Trenul trebuie să fi plecat de mult. Ciulește urechile. Dintr-o clipă în alta metroul lăsat în urmă ar putea să gonească peste el. Sau poate că a trecut de mult, pe linia cealaltă, cea bună, tot timpul cealaltă opțiune era mai bună. Și, ca de obicei, a ratat-o. A făcut alegerea greșită.
Se așează jos, capul îi e greu, simțurile amorțite. Parcă a ațipit puțin. Când deschide ochii e tot întuneric. Ba nu, acum chiar e întuneric. Și liniște. Nu mai bâzâie niciun neon și îi e dor de zgârciul acela de lumină. Sensory deprivation. A mai auzit de așa ceva. Se zice că ar fi terapeutic.
Dar mai e ceva. Cineva, mai degrabă. Nu aude nicio mișcare, nicio răsuflare, dar e acolo. Știe asta cu certitudine. Cineva e cu el, în tunelul acela blestemat.
Groază. Da, groază trebuie să fie senzația aceea înnebunitoare care îl îngheață deodată. Urlă, urlă de groază, dar nu se mișcă din nou.
Parcă sunt mai mulți în jurul lui. Oameni, ce să fie? Încearcă să se miște, precaut, bâjbâind, ca în apă. Nu se lovește de nimeni și, totuși, nu e singur. Măcar nu îi mai e sete. Nici foame nu îi mai e. Se simte odihnit, o fi dormit, o fi avut un coșmar. Trebuie să meargă mai departe, spre ieșire. Nu mai poate fi mult. Parcă nu îi mai e nici așa de frică.
Se vedea ieșirea? Sau e o altă iluzie?
Grăbește pasul. Își ține nerăbdarea sub control, cât poate. E aproape sigur, e lumină și se simte aer curat. A luat-o printr-un tunel dezafectat, asta e tot. Și a fost bântuit de fantomele propriei frici. Atâta tot. Aproape că râde de bucurie.
Nu-și dă seama când începe din nou să alerge. Aleargă spre lumină, iar lumina e din ce în ce mai orbitoare. Îi inundă simțurile, ah, ce viu se simte acum! A pierdut interviul, asta e sigur. O să dea un telefon când iese la suprafață. Poate îl reprogramează. O să le explice că n-a fost vina lui. O să aplice la alte joburi, dacă e nevoie! Mare lucru!
Îl lovește brusc vuietul străzii. E afară. A ieșit, nu îi vine să creadă dar, da, e în stradă. Nu pe lângă gară, cum spera el, ci într-o intersecție mare, aglomerată. E dezorientat, normal. Își scoate telefonul, mort. Să i se fi terminat bateria? Cât să fi petrecut în tunel?
O ia la picior. A trăit o viață în orașul ăsta, sigur va găsi drumul. E o zonă recent construită probabil, atâta tot. De când cu urbanizarea asta, se construiesc cartiere noi peste noapte. Și probabil că tunelul era pregătit, să lege zona nouă de magistrala veche. Logic.
Trotuarul e plin de oameni, mai-mai să se ciocnească de câte cineva la fiecare pas. Reușește, ca prin minune, să nu se izbească de nimeni.
Ce naiba? Nu recunoaște nimic. Nicio clădire, niciun nume de stradă nu îi e familiar. Magazinele parcă-s la fel cum le știe el, dar nu găsește nicio stație de autobuz, niciun indiciu.
Se hotărăște să oprească un trecător, să ceară indicații. Nu îl ia nimeni în seamă. Începe să alerge de la unul la altul. Nu se oprește nimeni, nu se întoarce nimeni, nu se atinge de nimeni.
Tunelul! Trebuie să fie pe aici, pe undeva, văgăuna nenorocită din care tocmai a ieșit. Se chinuie să își refacă pașii. Parcă e pe drumul cel bun și, în clipa următoare, e pierdut iar.
E pierdut. Se oprește în mijlocul trotuarului. Strada vuiește, oamenii merg grăbiți, unii pierduți în propriile gânduri, alții în grupuri, vorbind tare. E o zi obișnuită pentru toată lumea. Lumea din care nu mai face parte. Simte o apăsare pe piept, parcă nu mai are aer. Deschide gura și slobozește un urlet. Un urlet pe care nu o să i-l mai audă nimeni.
