Poem scris de Eliza Marin la Atelierul Mornin’ Poets #120, cu Adrian Jicu, din 30 noiembrie 2025, la tema singurății.
Trec pe lângă casa lui Ceaușescu
din care ies turiști spanioli
cu fețele lor bine informate, mirându-se
de tencuiala roz-somon
ca și cum ar fi Himalaya socialismului.
Se minunează de noi
cum ne minunăm și noi de Pirinei
o uimire reciprocă,
două realități
care nu se așteptau
să existe simultan
între două poze, unul întreabă
dacă zvonul cu soția lui Nixon, româncă
e adevărat
sau doar un unchi beat al istoriei.
De aici până la micile noastre caste
e doar o stație fără peron
matcha versus Lidl to go
keep-cup versus carton cu plastic
cei care fierb un ou
și cei care postează despre asta
cu seriozitatea unui discurs gol.
La talciocul din Obor
am fi putut fi oriunde
Berlin, Helsinki, Londra
întinși pe o pătură ieftină
printre punkiști obosiți
hipsters bobos cu ochelari scumpi
și studenți la arte
care repetă
pentru performance-ul de diseară.
Între ei și mine
e mereu o margine subțire
nu ai timp să cauți rarități în mormane de vechituri
să devii obiectul la care se zgâiesc alții
în timp ce-l aruncă mai departe
one man’s trash, nu?
când supraviețuirea cere atenție
iar vulnerabilitatea te lovește
ca un zid de ciment rece.
Adun material
doar pentru mine
pentru când nu o să mai cer voie.
Iar ce rămâne
ochelarii rupți, din Dragonul Roșu
care stau strâmb pe nas
și văd orașul exact așa cum e
distorsionat, ieftin, autentic
și mereu la un pas
de a se cutremura din nou.
