Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire cu cât mai mult dialog, cu titlul Vocea mea”, pe 27 octombrie 2019.
Iubesc peștii. Peștii au solzi și branhii, aripioare și coadă. Peștii nu trebuie să vorbească. Nu poți să nu iubești peștii. Măcar pentru că nu trebuie să vorbească.
Mi-o amintesc pe mama strigând de la balcon:
— Cezar, viiino în casăăăă, e gata masaaaa!
— Mai stau, nu mi-e foame, îi răspundeam, deși îmi era foarte foame.
— Ce spui? Nu te-auud, striga mama.
— Mai stau, mai încercam o dată.
— Tot nu te-aud, striga mama. Vii acum că, dacă nu, știi ce pățești.
Întotdeauna, când auzeam vorbele astea strigate aproape cântat, nu mai spuneam nimic fiindcă știam că, orice-aș fi zis, ar fi fost inutil. Așa că urcam cele șapte etaje pe scări. Mama mea nu cobora niciodată să mă ia cu liftul, așa cum făceau mamele altor copii. Până ajungeam, îmi trecea foamea și asta era bine. Mama gătea foarte prost.
— Unde te-ai murdărit în halul ăsta? mă lua în primire și-mi înroșea obrajii cu două palme.
Eu închideam ochii și, fiindcă mă gândeam la pești, nu știam niciodată dacă au fost două palme ori două perechi de palme.
— Mami, îmi iei un pește? am îndrăznit odată s-o întreb într-o zi ploioasă, când am surprins-o jucându-se din nou cu fratele tatei de-a animalul cu două spinări.
— Ce ți-a venit? În casa asta, peștele se mănâncă, mi-a zis și iar mi-a înroșit obrajii deși eu crezusem că era binedispusă. Să-ți intre bine în cap, că altfel știi ce pățești…
Așa îmi făcea mama educație.
Încă de pe-atunci îmi doream să fiu pește chiar dacă m-ar fi chemat tot Cezar. Peștii n-au voce, sunt obligați să tacă.
Și la școală îmi doream să fiu pește. Ca să nu trebuiască să răspund la nicio întrebare. Câteodată știam răspunsul, însă o voce gravă pe care o auzeam în capul meu îmi spunea să tac.
Acum sunt om însurat, la casa mea, și am acvariu. Îl țin în living. Sunt multe zile în care îmi doresc să fiu oricare dintre peștișorii exotici. Chiar și peștii mei exotici știu tot, deși trăiesc o viată fără stres, într-un acvariu care doar le imită condițiile din mediul natural.
Nevastă-mea urăște peștii și nu curăță niciodată acvariul.
— Peștele se mănâncă, spune și ea, la fel ca maică-mea. Chestia asta în livingul meu e tot ce-mi lipsea, nu scapă ocazia să se plângă oricui vine în vizită pe la noi. Ce pot să spun? Bărbatul ăsta al meu e un copil mare.
De multe ori, îmi vine să-i răspund, dar vocea din capul meu îmi spune că e mai bine să tac.
Așa că tac si zâmbesc, cu același zâmbet strepezit cu care am zâmbit când eu și nevastă-mea ne-am întors acasă dintr-o vacanță și am găsit un cuib de vrăbii în perechea mea de chiloți preferată, uitată pe sârmă la uscat. Aveau și ouă. „Cum ai putut să-mi uiți chiloții pe sârmă?” ar fi trebuit s-o întreb atunci, supărat. Chiar eram supărat, erau chiloții mei preferați. Dar n-am făcut-o, pentru că vocea mi-a zis că e mai bine să tac. Am zâmbit și m-am gândit că ouăle de pește se numesc icre. Peștii nu și-ar fi depus niciodată ouăle în chiloții mei.
Sunt în vizită două prietene de-ale nevesti-mii și bărbații lor. Se știu de mult, dinainte ca ea să mă cunoască și între ei este o complicitate din care mă exclud. Sunt frumoși, relaxați, întruchipări ale omului de succes. Nu par să aibă gânduri nerostite și nici să audă voci. Au amintiri din care eu nu fac parte și glume la care eu nu pot să râd. Nu cred că vreunul dintre ei își dorește să fie pește.
Astăzi, după ce-a spus că sunt un copil mare, s-a întors spre mine și a adaugat:
— Vrei să spui ceva, dragule?
Pentru că eu am dat din cap că nu, s-a întors spre musafiri și le-a zis, pițigăindu-și glasul și țuguindu-și enervant buzele:
— Cu burtica asta a lui și cu chelie, nu-i așa că seamănă cu un bebeluș supradimensionat?
— Ce draguuț, bebeluș supradimensionat! se găsește una dintre prietenele ei să exclame, bătând din palme. Apoi continuă, ca și când eu aș fi surd sau n-aș înțelege: e clar că-l iubești ca la-nceput, fată. Cum reușești?
— Dragule, mai faci tu niște margarita? îmi zice nevastă-mea.
Ăsta-i momentul în care eu mă ridic și, de la înălțimea celor doi metri ai mei, aș putea să protestez, să zic nu, dar plec să pregătesc băuturile. Niciunul dintre cei doi soți nu se oferă să mă ajute. Ce bărbați! Trec pe lângă acvariu, ciocănesc ușor încercând să atrag atenția unui amphiprionocellaris pe care abia l-am cumpărat și căruia încă nu i-am dat un nume. Seamănă cu Nemo. Oare să-i spun Nemo? Nu, e prea banal.
Fac cocktailuri și mă gândesc cât de proaste sunt prietenele nevesti-mii, cu bărbații lor cu tot. Aud vocea zicându-mi doar mie: Cât de proaste? și mă bufnește râsul.
Când mă întorc cu tava cu băuturi, nevastă-mea tocmai povestește:
— Și-l întreb: ce faci, dragule, vorbești singur? Iar el îmi răspunde mormăit: câteodată trebuie să mă consult cu un specialist.
Musafirii și nevastă-mea râd.
— Ha, ha, trebuie să se consulte cu un…
Eu nu râd. E o glumă răsuflată și mă enervează că a prezentat-o ca fiind ceva ce s-a-ntâmplat c-o zi înainte. Mă gândesc dacă ar trebui să răspund, dar vocea îmi zice nu, așa că zâmbesc.
Poate că peste cinci mii de ani peștii vor ieși din mări, oceane, lacuri, râuri și acvarii, vor uita să înoate, dar vor învăța să plutească în aer, să zboare. Și abia atunci vor spune, dacă vor vrea, ceea ce știu. Pentru că peștii știu tot, fiindca văd tot. Oare nasolituratus, Buze galbene, cum l-am botezat eu, mi-ar spune dacă nevastă-mea m-ar înșela? Vocea din capul meu mă întreabă solemn: bă, ești prost? Dac-ai trăi cinci mii de ani, asta ai vrea să știi?
Zâmbesc și tac. Vocea îmi spune că n-ar face-o totuși cu vreunul dintre ăștia doi. Mă întreb dacă asta ar trebui să mă liniștească. Respir adânc.
Peste cincii mii de ani, dacă branhiile peștilor s-ar umple de apă, s-ar îneca.
