Povestire scrisă de Eduard Tănase, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Mi s-a părut o povestire plină de straturi și surprize, cu o tehnică aparte și foarte eficientă de a anula ca prin farmec distanțele dintre locuri, timpuri și oameni. Am găsit aici umor, empatie, senzorial trecut prin filtrul afectiv și invers. Și mi-a plăcut foarte mult tema: două surori care descoperă că le leagă mai multe decât credeau.”
Îi privea unghiile lungi, de un roșu strident. Nu erau cu model, doar colorate. Pe arătătorul de la dreapta era ceva în plus, o pietricică. Strângea între degete un portțigaret de vreo douăzeci de centimetri, în care înfipsese o țigară maro, la fel de lungă și subțire. Îl manevra cu mișcări lente.
Vorbea cu limba între dinți, dar și cu un mic accent italian.
— La noi, în Spania, nu se mai poartă astea. L-am luat de la un magazin de antichități. Știi ce-i acela, nu?
— La noi îi mai zice magazin de vechituri.
— Ei, Lia dragă, tot nesofisticată ai rămas.
— La ce ne trebuie sofisticarea, când noi stăm pe băncuța asta de la uliță ca două babe scofâlcite? Nu așteptăm cocktailurile la bar în Ibiza.
— Doamne ferește, nu știi ce vorbești. Acolo a ars tot. Noi stăm la umbra dudului și ne plângem.
Trecu un bărbat în vârstă. Un muncitor.
— Bună ziua, Mia. Bună ziua, Lia.
Le salută fără să le acorde mare atenție.
Scutură scrumul în bătaia vântului.
— Îl știi?
— Da, era cu Viorel, dar e mai mare. E cu treaba lui. Acum lucrează pe lângă casă, are multe capre.
Luară fiecare câte o gură de apă. Se încălzise în sticlă. Nu mai plouase de săptămâni.
— Am văzut și eu la știri. Cu incendiile. Mi se pare incredibil. Nu aș putea să mi le închipui aici.
Își umplu plămânii cu fum.
— Dealurile astea cu salcâmi și pruni nu ard. Salcâmul mocnește.
— De unde știi tu toate astea?
— Ai uitat că am fost bună la biologie? La anatomie chiar am excelat.
Râseră amândouă.
— Și eu am fost bună. S-a ales praful de noi.
— Ei, nu chiar. Am avut soți bogați și buni, am făcut copii, le-am făcut pe toate.
Lia îi strânse mâna.
— Mergem înainte. Uite, bunica, de-abia acum s-a gândit să dea ortul popii.
Își întoarseră privirea. Casa era înecată de iederă.
Aruncă mucul de țigară în iarbă și scutură portțigaretul de bancă. Se ridică un firișor de fum. Iarba uscată luase foc și trosnea încet, ca butucii în sobă. Lia vărsă apa din sticlă. Rochia îi era leoarcă.
— Ce s-a întâmplat? De ce te agiți atât?
Nu răspunse. Storcea poala rochiei.
Mia continuă.
— Eu voi mai sta ceva timp aici.
— Nu înțeleg, nu te întorci acolo?
— Copiii nu prea mă plac. Pentru ei am rămas „la romena”. Poate e mai bine așa. Fostul e mai așezat. Eu nu mai am nimic. Mi-a ars casa.
— Poți să vii la mine, deși nici eu nu am mai mult de o garsonieră. Și în București e un lux să ai o cameră a ta. Mai bine vând și mă mut și eu aici. Cine ia odaia bună?
— Ți-o las ție. Copiii tăi ce fac?
— Sunt la studii. Afară. Mă ține în priză serviciul.
— Mai ieși cu cineva?
— Ies, dar sunt din ce în ce mai urâți și mai săraci.
— Da, și eu pățesc la fel. Aici, în sat, cred că nu mai e nimeni.
Tăcere. Priviră în stânga și în dreapta. Își mai aprinse o țigară. Nu mai folosea portțigaretul.
— Pe vremuri era altfel. Ulița era plină.
— Da, de animale și copii.
— Uite-l pe Viorel!
Mia își înălță sânii. Își ridică și ea rochia udă deasupra genunchilor.
Se apropia, cu mers săltăreț, un bărbat cam de vârsta lor.
Poate ar fi trecut pe lângă ele fără să se oprească. Mia îl strigă.
— Bună ziua, nu ne mai cunoști?
— Vă știu, vă știu…
— Atunci vino să ne spui sărut-mâna.
Lia îi întinse mâna. El își șterse palma de pantalonii terfeliți.
— Sărut-mâna.
Lipi buzele apăsat de dosul palmei. Lia îi văzu ochii de aproape, mici și verzi. Trase brațul înapoi. Îl ținea departe de ea, ca pe un obiect contaminat.
Mia se băgă în seamă.
— Ce mai faci, Viorel? Ai rămas la fel…
Ce să-i spună? La fel de murdar, la fel de sărac, la fel de…
— Mă duc să aduc cireada. S-a făcut ora.
— Nu te-am întrebat ce faci acum. Așa, în general.
— Am grijă de vite.
— Bine, du-te, că întârzii!
Mia nu râse. Avea ochii în lacrimi.
Privea în jos, spre locul unde arsese pâlcul de iarbă.
— Nu ți se pare că Viorel mirosea a pișat?
Își șterse apăsat nasul, ca și cum mirosul ar fi fost un animal care zăcea acolo și trebuia alungat.
— Da, am simțit.
— Îți spun un secret. Văcarul a fost primul cu care m-am sărutat.
Lia zâmbi trist. Apoi o privi, fără teamă.
— Cred că e bolnav. Tot timpul miroase așa.
— Tu de unde știi?
— Îți spun și eu un secret. Băiatul meu cel mare cred că e al lui. Noroc că seamănă cu mine.
În capătul uliței se ivi cireada. Viorel venea în urma ei.
