Povestire scrisă de Andreea Ferigeanu, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 19 ianuarie 2025, la tema „O povestire de maxim 5 pagini, centrată pe un personaj cât mai străin de voi, dar care să aibă ceva foarte important împrumutat de la voi”.
Îmi luasem bilet și nimerisem, într-un sfârșit, ultimul tren către Lucca – trenul de 21.30. Nu era direct, urma să schimb în Prato. Mă liniștisem, acum nu-mi rămăsese decât să-mi încarc telefonul și să stau pe Instagram sau, mai rău, pe Tik Tok. Mă pierdeam, de câteva zile, într-un delir de informații și știri.
Îi trimit un mesaj vocal prietenului meu și îi spun că am prins trenul și că o să-l anunț când mă apropii de gară. Lângă mine, pe scaunul de alături, se așază un domn, era român, îl auzisem vorbind la telefon. Probabil că și el pe mine. Venim din același avion din București, zise râzând, unde mergeți, mă întreabă. Îi răspund că în Lucca. Zâmbește mirat, îmi spune că și el tot în Lucca, iar apoi, mă ia prin surprindere și îmi zice entuziasmat că ne vedem duminică la vot. Îi întorc zâmbetul și îi spun că duminică voi fi înapoi în România. Deci nu locuiți în Lucca, zice, îi spun că nu, că doar o vizitez. Am intuit, într-o tensiune care se crease între noi, că plutea în aer o întrebare de nerostit, și anume, cu cine votăm – o tensiune pe care nu a îndrăznit nimeni să o spargă. A început să se uite pe youtube la un documentar despre un politician român prins într-o controversă cu niște zboruri private făcute pe bani publici. Eram într-un punct sensibil social, auzeam în jur doar politică, discuțiile oamenilor din avion se rezumau la cele mai recente evenimente, candidatura la prezidențiale a unui personaj ciudat, apărut de nicăieri, votat de mulți, necunoscut de și mai mulți, părea că avem de ales între o extremă dreaptă și un parcurs relativ normal, corupt, cu care eram deja obișnuiți. Sau cel puțin așa priveam eu lucrurile. Extremismul câștigase de pe o zi pe alta, după primul tur, un procent rotund de aproximativ 30%. Naționalism, extremism, legionarism, fascism. Toate ismele de care aș fi vrut să fug. Pentru prima dată, mi se părea dificil să vorbesc cu oamenii, fie prieteni, fie necunoscuți, despre alegeri de toate felurile. Chiar și cu prietenii apropiați, cu afinități asemănătoare. Reticența, frica, îndoiala, lehamitea trăiau în noi. Circulau tot feluri de știri, zvonuri, articole despre cum diaspora românească alege să creadă în niște promisiuni false, periculoase, oamenii din afara granițelor erau judecați și criticați mai rău ca niciodată, deveniseră țapul ispășitor al unei societăți eșuate. Adevărul e că, deși abia așteptam să vin în Italia, la început de decembrie, în plin târg de Crăciun, să mănânc paste și să beau vin, gândurile mele erau destul de împrăștiate și nu se puteau desprinde de România.
Căzusem de tot în visare ideologică, când un domn îmi cere biletul de tren. Îi întind biletul printat pe care tocmai ce-l luasem din gară, îl îndrept ca să se vadă mai bine codul QR și îmi văd liniștită de gândurile mele. Domnul controlor, cu părul alb, alb, foarte slab, cu degete lungi și osoase, începe să-mi vorbească într-o italiană alertă, iar eu nu prea înțeleg ce-mi spune, am senzația că vrea să mă atenționeze că biletul e valabil timp de patru ore, așa cum văzusem că scria, îi mulțumesc și dau să-mi văd de viață mai departe. Dar el insistă, tot gesticulează și îmi arată ceva pe bilet, încerc să comunic în engleză, abia ne înțelegem, deduc un you have to pay, 70 euros, 70 euros!. Reușește să-mi spună chinuit că trebuia să compostez biletul la aparatele de pe peron, timbrare tuo biglietto! Mă uitam pierdută la el, iar el îmi tot repeta că îmi dă amendă, ticket, ticket, 70 euros. Încep să mă scuz că nu am știut și că, I am sorry sir, totuși, am cumpărat bilet. Că nu am știut, nu am văzut nicăieri, iar el îmi tot arată un text mic pe bilet, valid 4h after validation, cuvântul cheie aici fiind validation. See? It’s your language. Trebuie să plătești 70 de euro, îmi zice, și să cumperi biletul încă o dată, adică 84 în total. Mă holbez la el fără reacție, căci mi se părea că trăiesc absurdul. Domnul de alături intervine și începe să vorbească cu controlorul, scuza signore, într-o italiană frumoasă, curată, reușesc să înțeleg cât de cât, îi spune că sunt turistă, că nu am știut, că nu e așa grav, că până la urmă mi-am cumpărat bilet și că a fost o greșeală. Mă uit la el și îl observ mai bine. E îmbrăcat foarte bine, poartă blugi, pantofi tip oxford, un pulover din lână și o vestă bleumarin, un fular negru. Are puțină chelie, e brunet, cu niște ochi negri, blânzi. Mă uit la dialogul lor ca și cum aș urmări un film italienesc. Înțeleg doar pe jumătate. Controlorul începe să gesticuleze, nu și nu, el trebuie să aplice legea. Încep să mă dumiresc și înțeleg că va trebui să plătesc amenda. Mă scotocesc de bani și mă gândesc că e nedrept, totuși, nu am vrut o clipă să fentez sistemul, dar, of, asta înseamnă să aplici legea. Toți suntem egali în fața legii, iată, chiar și eu. Noul meu amic cedează negocierea, eu îi întind banii controlorului, el îmi scrie ceva pe bilet și mi-l dă înapoi. Buona sera! Pleacă.
Rămân cu ochii ațintiți pe fereastră, calculând în minte câți bani mai am de cheltuit, luându-mi adio de la parfumuri italienești. 80 de euro, de 80 de euro mănânci două zile, îl aud pe domnul de alături, parcă vorbind cu el însuși mai mult decât cu mine. Îi mulțumesc pentru ajutor și îi zic că asta e, banii vin și se duc. El dă din cap aprobator și îmi spune că oricum era un nebun, că nu se întâmplă așa ceva de obicei, că mulți ar fi înțeles, dar că ce-i drept, în ultima vreme, italienii își iau din ce în ce mai serios taxele și amenzile. Ne-am luat la vorbă, nu prea înțelegea ce fac eu în Lucca, i-am zis că prietenul meu e deja acolo cu niște treabă, iar eu îl vizitez, i se păruse cumva straniu că din toată Italia, treaba noastră era tocmai într-un orășel mic din Toscana, dar n-a insistat, iar eu n-am încercat să-i înțeleg consternarea. Mi-a zis că Lucca e foarte frumos, foarte cochet, dar că două zile e suficient să-l vizitez. Mi-a recomandat să merg în Firenze, să mănânc sushi. Am râs. Nu râde, zice, eu merg des cu soția la Firenze, așa îi zicem noi, Florența la voi în română, să mâncăm sushi, am găsit un restaurant acolo care ne place foarte mult, două ore cu trenul, imediat ajungi. Am notat numele restaurantului. Nu aveam de gând să vizitez Florența de data asta, deși e orașul meu preferat, dar l-am notat și ca să-l fac pe Cristi să se simtă bine. Nu știu cum îl cheamă, nu am făcut cunoștință oficial, dar îi voi spune Cristi. Știai că Lucca nu a fost cucerită timp de 500 de ani? Mă întreabă. E înconjurată de un zid, continuă, pe care te poți plimba. I-am zis că m-am uitat puțin pe internet și mi-am făcut o idee. Sunt multe magazine și restaurante bune, dar să le ocolești pe cele din centru. Un sfat cinstit, mi-am spus. Am vorbit mult despre Italia, despre sistemul lor de transport, despre sănătate, despre cum îi e foarte bine acolo și în timp ce-mi spunea toate lucrurile ăstea, că Italia e o societate care chiar funcționează, parcă își mai întărea încă o dată decizia de a emigra. Era plecat cam de douăzeci de ani, avea aproape cincizeci acum. Își luase casă, mașină, își făcuse o viață. Avea o firmă de construcții cu trei angajați. Era mândru. Era bine. Își găsise benestarea, cum spunea el. Plecase, sau mai bine zis, fugise la 26 de ani, în anii nouăzeci. Pe tren, la propriu, fără viză, cu un prieten. Îl cunoscuseră pe Giuseppe, care venea des în România și care le promisese ajutor și un acoperiș deasupra capului. Zis și făcut. Voiau și o viață mai bună, dar voiau și aventură. Era momentul. Dormea la Giuseppe, muncea ziua în construcții și mânca gratis la biserică, misericordia, zice, știți. Recunosc că știam vag, dar în context, am înțeles. Și mi-a mai spus ceva ce nu-mi iese din minte – italienii, oricum ar fi ei, nu te lasă să mori de foame, mereu am găsit mâncare. În România, nu există așa ceva. În România, nu le pasă de tine. A stat cam un an undeva pe lângă Napoli, ulterior s-a mutat în zona Firenze, unde trăiește și acum. Nu mai aveam unde să dorm, spune, era o problemă, cu mâncarea mă descurcam eu, dar am găsit un dormitorio publico, cum se zice, dormitor public, și dormeam acolo. Apoi am reușit să mă duc la unul privat. Ușor, ușor, m-am aranjat. După câțiva ani, a reușit să o aducă și pe iubita lui, care e acum soția lui. E prietena mea din liceu, spune, doar ea a fost mereu în viața mea. Îl simt împlinit. Schimbăm în Prato, ne urcăm în trenul ce ne va duce direct în Lucca. E frumos în Italia, dar noi ne facem vacanțele în afara Italiei, îmi spune, mergem des în Franța, îmi lipsește foarte mult Parisul. E frumos și în România, zice. Vine relativ des în București, în vizită la tatăl lui și i se pare că e benestare și în România. E scump, parcă. Râd, și zic că da, parcă e din ce în ce mai scump. Îi place la Therme și i se pare că Bucureștiul s-a schimbat foarte mult. Îi place vinul în general, și vinul românesc. Am vorbit mult despre vin, i-am zis că sunt pasionată și că vinurile italienești sunt foarte populare în București, îmi vorbea cu mândrie de Toscana, de parcă el însuși ar face vin aici. N-am auzit pe nimeni din România vorbind cu atâta pasiune despre Dealu Mare. Îi place Barolo și orice vin italienesc. Vinul în Italia e bun și ieftin, în România însă, e foarte scump, spune. Avea tendința să compare traiul lui italienesc cu traiul din România. Tu ai studii, îmi zice, se vede, trăiești altfel. Încerca să mă flateze, cred, dar mai degrabă m-am simțit prost, mai degrabă am simțit că se creează o prăpastie între noi. Urmează să-mi iau cetățenie, îmi spune imediat, parcă vrând să compenseze. Casa mea e Italia, nu mă mai regăsesc acolo, zice. Când sunt aici, îmi lipsește parcă, România, dar când vin acolo, abia aștept să mă întorc. Nici română nu mai vorbesc cum trebuie. L-am felicitat, i-am spus că vorbește, totuși, o italiană foarte frumoasă, s-a înroșit. Am mai vorbit despre vacanțe, i-am zis că vin des în Italia în concedii, că-mi place mult și țara, și cultura, și mai în glumă, mai în serios, îmi spunea că ar trebui să vin de tot, că e mai bine aici.
Am ajuns în Lucca. Ploua. Mă aștepta prietenul meu în gară, iar pe Cristi îl aștepta soția cu mașina. Locuiau în afara zonei de centru. Insistă să ne ducă ei cu mașina la cazare, doar nu mergeți pe jos pe ploaia asta! Ne-am urcat, am făcut cunoștință cu soția lui, o femeie finuță, amabilă. Am ajuns repede. Ne-am luat la revedere, m-a îmbrățișat, m-am bucurat, să bei vin bun în Italia, îmi zice. Poate vă mutați în Italia! E totuși mai bine ca-n România, aici nu te lasă să mori de foame, îmi face cu ochiul și se urcă în mașină.
