Povestire scrisă de Laura Cosma, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 19 ianuarie 2025, la tema „O povestire de maxim 5 pagini, centrată pe un personaj cât mai străin de voi, dar care să aibă ceva foarte important împrumutat de la voi”.
Iar a trebuit s-o chem pe soacră-mea să mă ajute, că nu mai făceam față. Și copii, și bărbat, și casă, și serviciu, și nenorocitul ăla de doctorat care mi-a ieșit pe nas. Iar va trebui s-o suport.
Mama Mia e în toane bune. Eu sunt obosită, am lucrat târziu astă-noapte.
Își toarnă un păhărel din vișinata făcută de mine. Mormăie cică să n-o aud „Bine că măcar atâta ai învățat și tu să faci, altfel o murătură n-ai pune”, și apoi tare:
― Fac tăiței de casă, vino, mamă, lângă mine, să-nveți, că ție îți place să-nveți. Să știi să faci, când eu n-oi mai fi.
Îmi vine să-i răspund „cine dracu’ mai face tăiței acasă în vremurile astea?”, însă, deși e abia unsprezece dimineața, îmi torn și eu vișinată într-unul din păhărelele de lichior din care mai avem doar vreo trei, pe care tot ea ni le-a făcut cadou, când am împlinit zece ani de căsnicie, și mă așez pe un scaun în bucătărie. Mă uit cum își leagă părul cu un batic, cum își pune șorțul și apoi își ia la îndemână ouă, sare, făină, sucitoare și mă gândesc la ale mele. Zic din când în când câte un „da”, câte un „îhî” ori „aha”, ca să creadă că-s atentă. Termină de făcut de făcut tăițeii și-i lasă să se usuce.
― Dacă tot n-ai treabă, hai să te-nvăț să faci și șnițele d-alea care-i plac lui Sorin și ăstora mici, că imediat se-ntorc de la plimbare și nu-i gata masa.
Aș avea treabă, dar nu genul ăla de treabă despre care soacră-mea să considere că e treabă. N-am niciun chef s-o aud „Mai lasă, mamă, cărțile alea. Că nici atâta școală nu-i bună. Vezi-ți mai bine de bărbat și de copilași”.
― Mai e ciorbă, zic.
― E de ieri, crezi că mai mănâncă? Sunt în creștere, au și ei pofte.
― Îi răsfeți, nu-i bine. Ce-o să mă fac cu ei, când pleci dumneata?
Bucuroasă, se înroșește și-mi răspunde:
― Ei, da’ o să mai vin. De când a murit…, se smiorcăie și-și șterge cu baticul o lacrimă din colțul ochiului, mi-e și mie urât să stau singură între patru pereți. Că eu la telenovele nu mă uit, de citit nu mai citesc că nu m-ajută ochii. Ce altă bucurie mai am și eu pe lumea asta în afară de voi și de nepoți?
Relaxarea pe care mi-o dăduse vișinata dispare și intru în alertă. Știu unde bate. A zis și Sorin la un moment dat, timid, că ce-ar fi să vină maică-sa să stea cu noi și să închiriem apartamentul ei, că ne-am permite mai multe pentru copii, plus vacanțe. N-am știut ce să-i zic și nici acum nu știu cum să reacționez.
― Poate îți iei un bilet la băi, în vreo stațiune, mama Mia?
― Ce folos dacă m-aș duce tot singură? oftează.
Începe să-mi fie frică unde-ar putea ajunge discuția asta.
― Trebuie să ies un pic. Să revăd niște notițe la cabinet, că-i musai. Luni, la prima oră, am întâlnire cu niște clienți.
Trag pe mine niște blugi și-un hanorac, îmi dau cu ruj și cu mâna prin părul cu rădăcini crescute, înspicat de fire albe.
― Nu prea ai grijă te tine, îmi zice soacră-mea.
― Bine că mi-ai amintit, azi am programare la coafor.
― Azi, sâmbătă? mă întreabă bănuitoare.
― Dacă azi a avut loc. O să întârzii. Să mâncați fără mine, îi arunc peste umăr, în timp ce ies din casă.
Unde aș putea să mă duc? N-am nicio programare. Am sunat-o pe Gina și-am întrebat-o dacă mă primește, dar mi-a spus că ar putea abia peste trei săptămâni. M-a și certat: „Ți-am zis că-s foarte ocupată, trebuia să te programezi când ai plecat de la mine data trecută!”. La mine nu durează mai mult de trei zile să mă vadă un client. Nu știu de ce mă mir. Instalatorul i-a spus lui Sorin că are programări – auzi, programări! – pentru următoarele două luni. M-am enervat, dar dac-ar fi să mă mai nasc o dată, Gina mi-aș dori să fiu. Asta da meserie: vin clientele la tine, se relaxează, bârfesc, tu le faci ceva la păr și pleacă de la tine fericite. După o ședință unică. Nu ca la mine, unde terapia poate dura ani de zile. Și când mă gândesc cât m-au bătut ai mei la cap să-nvăț, să-nvăț și iar să-nvăț! Iaca, am învățat. Încă învăț. Și pentru ce? Pentru înc-o diplomă pe care să mi-o înrămez la birou și care n-o să impresioneze pe nimeni.
Totuși, ce-aș putea să fac? În plus, am zis că merg la coafor. Îmi propun să intru în primul care-mi iese în drum, unde aș fi primită fără programare. Cât de rău poate fi? Dar mai înainte, îmi zic, hai să beau o cafea.
Mă așez la o masă. Băiatul care servește e foarte tânăr. Nici liceul nu pare să-l fi terminat. Are o freză ciudată și acnee. O lucra part-time, să-și facă bani de vacanță. Mă gândesc că trebuie să-mi învăț copiii valoarea banului. O să încep prin a negocia cu ei niște sume dacă își fac curățenie în cameră, dacă pun vasele în mașina de spălat. Poate, când vor avea bănuții lor munciți, nu vor mai pretinde să le cumpărăm toate porcăriile. Chelnerul cel tânăr se uită ciudat la mine. Desigur, e sâmbătă la prânz, iar eu, o femeie între două vârste – o babă după părerea lui – sunt singură și comand un latte.
În timp ce-mi beau cafeaua, îmi verific e-mailurile. Mă înverzesc când văd corespondența. Niște clienți cu care fac terapie de cuplu de două luni mă anunță că doresc să înceteze colaborarea cu mine. Idioți, dar asta e, dragoste cu sila… n-au decât să se ducă unde și-a-nțărcat mutu’ iapa. Și sper să le ceară dublu decât le-am cerut eu. Inspir, expir, mă calmez. Următorul mail e de la îndrumătorul meu de doctorat; îmi spune cu cuvinte frumoase că ultimul capitol pe care i l-am trimis e de căcat. O să-l refac.
O sun pe Iulia, prietena mea cea mai bună. Eu mă plâng, ea face bășcălie. O întreb dacă îmi recomandă vreun coafor în zonă. Mi-o recomandă pe Gina. Îi închid telefonul sastisită, plătesc fără să-i las bacșiș puștiului, mă încarc de energie din privirea lui dezamăgită și o iau de nebună pe străzi în căutarea unui salon.
Găsesc în sfârșit unul, unde o individă la vreo treizeci de ani, cu unghii foarte lungi, blondă, cu gene false și buze de rață îmi spune: „Vă iau imediat ce termin tunsul la domnișoara drăguță care o am pe scaun”. În timp ce mâinile ei execută un balet elaborat cu peria și foehn-ul în părul mov al fetei, mă măsoară din cap până-n picioare:
― Tuns, vopsit? Pare că n-ați mai trecut demult pe-aici.
Alta care mă judecă. Dau din cap aprobator și, ca să-mi scurtez așteptarea, mă prefac că răsfoiesc una dintre revistele înșirate pe-o măsuță. În timpul ăsta cercetez cu atenție stabilimentul. Gineceul, mă corectez singură. Chiar e un gineceu. Aerisit, mobilier nou, totul e alb și negru. Plăcile de gresie sunt albe și negre, montate ca o tablă de șah, trei pereți sunt albi și pe ei este montat mobilier negru, celălalt e negru și pe el sunt montate trei oglinzi cu rame argintii în fața cărora sunt trei scaune negre. O canapea lipsește. Pe unul dintre scaune, o femeie în vârstă. O colegă a celei care urmează să se ocupe de mine pe care o cheamă Sabrina, i-am citit pe ecusonul, îi face permanent. În afara domnișoarei cu păr mov și a bătrânei, mai este o femeie la manichiură. E tunsă scurt și are părul proaspăt coafat.
Trag cu urechea la conversația dintre Sabrina și fata cu păr mov. De fapt, Sabrina vorbește atât de tare că o auzim toate.
― Dragă, o femeie dacă vrea să-și țină bărbatul, două lucruri trebuie să știe: să-i calce cămășile și să-și desfacă picioarele.
Mă observă că ascult și se întoarce către mine:
― Nu-i așa, doamnă? Ziceți dumneavoastră că nu-i așa. Păreți c-aveți studii și vă văd și verigheta.
Când a pomenit de verighetă, fără să mă gândesc, am început să mi-o răsucesc pe deget. Îmi vine în minte gluma aia veche cu femeia adevărată care trebuie să știe să facă ciorbă și scandal din orice, dar o țin pentru mine. Pentru că nu zic nimic, continuă către fata cu păr mov:
― Tu să nu fii proastă! Să nu crezi că dacă îl refuzi îl ții lângă tine. Nu, drăguță, bărbatu-i bărbat și dacă nu-i dai ce vrea, se duce la altele.
Îmi amintesc că l-am surprins aseară pe Sorin făcându-și o labă-n baie, după ce i-am spus că-s obosită și n-am chef. „Fuți, nu fuți, vremea pulii trece”, mi-a zis el, mucalit. Acu’ parcă-mi pare rău de erecția aia irosită.
― Din experiență îți spun, zice Sabrina. Te învăț de bine, că pe mine nu m-a învățat nimeni. Acum sunt „divo”, zice și-i face cu ochiul în oglindă. Ăsta e deja al doilea și a fost și vina mea, recunosc, că n-am stat mereu crăcită. Fato, tu reții ceva din ce-ți toc eu aici ca o moară stricată?
Recunoașterea culpei proprii mă face să ridic cu mirare și admirație dintr-o sprânceană. Domnișoara cu păr mov zâmbește:
― Nu trebuie să vă bateți capul să-mi explicați astfel de lucruri. Eu am alte priorități.
Mie zâmbetul ei mi se pare ironic. Nu pare s-aibă nicio brumă de respect pentru învățăturile Sabrinei. La urma urmelor, e un serviciu nesolicitat. Pe mine m-ar plăti și mi-ar asculta sfaturile, dar admit că nu pare s-aibă nevoie de terapie.
― N-am știut că nu te interesează sfatul unei femei cu experiență, zice clipind des.
Îi remarc ticul și știu că s-a enervat. O văd că inspiră adânc și continuă:
― Spuneam așa, să m-audă și celelalte doamne, că noi aicea învățăm una de la alta, nu doar ne facem frumoase pentru ei. Nu mai sunt vremurile alea când femeile făceau doar ce voia bărbatul, zice Sabrina vizibil iritată. Mămica mea a trăit toată viața cu un bețivan care-o smintea cu bătaia. Nu era tatăl meu. De fapt, pe tăticu’ nici nu l-am cunoscut, a părăsit-o înainte să mă nasc și d-aia l-a luat p-ăstălalt. Nici măcar o secundă nu s-a gândit să divorțeze. A stat și-a stat, fără să se gândească și la ea. Doar la el. Ba îi era și recunoscătoare, c-o luase borțoasă și-a scăpat-o de rușine. Până la urmă a avut noroc, l-a călcat o mașină. Altfel și azi ar fi avut vânătăi prin locuri unde nu le vede nimeni.
Femeia cu permanentul o aprobă:
― Exact așa am pățit și eu. Norocul meu a fost cu fata mea cea mare, care mi-a zis: „Gata, mămico, ai răbdat destul”. Păi tu crezi că dacă mai eram măritată cu ăla, eram eu azi la coafor? Ține minte, fato, ce-ți zice Sabrina, că e deșteaptă și s-a descurcat în viață. Spune-i, Sabrino, că tu ești patrona aici!
― Ei, da’ las-o, tanti Aurica! se mâțâie Sabrina. Doamna Dana, nu zici nimic? Ai fost tare tăcută azi, se adresează femeii care își face unghiile.
― Sunt supărată, îi răspunde Dana. L-au găsit pe tata cu cancer la rinichi metastazat la plămâni.
― Mvai! Sincer îmi pare rău. Da’ cum?
― Nici doctorii nu știu, din întâmplare l-au descoperit, că el sărăcuțul de nimic nu s-a plâns, niciun semn n-am avut. Și-s tare supărată. Că după ce-am trecut prin cancerul ăla la sân, știu cum e. Și-am crezut că Dumnezeu a văzut cât am suferit și nu-mi mai lovește familia cu altă boală. Suntem distruși cu toții.
― Doamna Dana, numai cei aleși sunt puși la încercare. Dar să știi că nu dă Dumnezeu omului niciodată mai mult decât poate duce. Aicea sunt, poți veni oricând să-mi povestești. Noi să fim sănătoase!
Apoi, pe alt ton:
― O să-ți încaseze colega mea pentru manichiură și pentru coafat.
Doamna Dana plătește. Își ia la revedere și iese din salon. Se întoarce după câteva momente:
― Am uitat să-mi fac programare.
Sabrina clipește iarăși des, îi mai înfoaie o dată părul domnișoarei și i-l stropește cu fixativ din abundență.
― Ești gata, prințesă! îi zice. Să-ți fie de bine! Te duci în club diseară, așa-i? Stai să-ți dau și cu niște sclipici. Bonus.
Îi scoate bonul, încasează banii și când mă invită să iau loc deja a uitat-o. Eu încă mă gândeam la ce spusese doamna Dana, că dacă ea a trecut printr-o boală, familia ei ar trebui să fie protejată, imunizată. N-apuc să trag nicio concluzie. Cu coada ochiului o văd pe domnișoara cu păr mov prin geam, pe stradă. S-a întâlnit c-o altă femeie. Le văd îmbrățișându-se lung, sărutându-se pe gură, iar în mintea mea se face lumină: îi înțeleg prioritățile. Mă uit la Sabrina și mă întreb dacă a văzut scena.
― Scurtăm vârfurile? Aceeași culoare? mă întreabă Sabrina. Da’ să știți că vârfurile-s cam tocite, ar trebui o tunsoare mai serioasă. Și v-aș recomanda o nuanță mai deschisă care să vă avantajeze la ten.
― Mă las în mâinile dumneavoastră pricepute, îi zic și zâmbesc cu toți dinții. Mi-a plăcut ce i-ați făcut domnișoarei. Și culoarea…
― Dar pe dumneavoastră nu cred că vă prinde. Aș zice să încercăm ceva mai puțin excentric, să vă recunoască soțul când vă întoarceți acasă.
Și soacra, zic în gând.
― În niciun caz n-aș purta părul mov.
― În niciun caz, confirmă ea. Ați intrat cumva la premenopauză? Nu trebuie să vă jenați, vă întreb din motive profesionale, ca să vă recomand niște produse. Știți, părul se subțiază, începe să cadă… Păreți femeie serioasă. Cu ce vă ocupați?
A continuat să mă descoasă. După ce-a terminat cu vopsitul, tunsul și coafatul, cred că știa despre mine mai multe decât propria mea mamă. Deși știam că mă trage de limbă, nu știu cum a făcut că i-am povestit și lucruri pe care nu le mai povestisem nimănui.
― Am sunat-o pe mama și i-am zis că în două săptămâni am cununia civilă. A făcut o criză de nervi: „Cum adică te măriți? Cu cine? Care Sorin? În niciun caz. Coate-goale, mațe-fripte ăla? De ce să nu vorbesc așa despre el? E-un sărăntoc, lasă că l-am văzut eu. E alt Sorin? Nu-l cunosc? Dar cum să te măriți de azi pe mâine? Nici vorbă. Vin cu taică-tău să-l cunoaștem, să-i cunoaștem părinții. Trebuie făcute pregătiri de nuntă. Nu faceți nuntă? Doar cununie civilă? Nu poți să ne faci una ca asta. Ce-or să zică neamurile, prietenii noștri care de când ai terminat facultatea ne întreabă când îi chemăm la nuntă? Jeane, adu-mi medicamentele de inimă că mor acu’. Fata asta a ta o să mă bage-n mormânt”. Treișpe ani au trecut, ne e bine împreună, avem doi copii și mama tot nu-l place, îmi închei eu povestea.
Sabrina râde cu lacrimi și apoi mă ia pe nepregătite c-o întrebare:
― Așa-i că erați însărcinată?
― Nici vorbă. Da’ de ce?
― Păi atunci de ce v-ați măritat așa în grabă?
Abia acum îmi dau seama că probabil așa gândise și mama. Eu îi spusesem povestea doar ca să vadă în mine o femeie independentă, echilibrată, care a știu ce-a vrut, care-a ales și îi e bine, și când colo…
Îmi răsucește scaunul cu o sută optzeci de grade ca să fiu cu spatele le oglinda mare. Ia o oglindă mică și mă îndeamnă să-mi admir noua coafură la spate.
― Vă mai aștept!
Cu replica asta m-a întors în lumea reală. Trei ore cât am stat la coafor, uitasem de griji, de copii, de bărbat, de soacră, chiar și cu ce mă ocup.
Am întrebat-o dacă face și ea permanent.
― Exclus să vă fac așa ceva în păr, s-a revoltat.
― Nu pentru mine, pentru soacră-mea.
― Aaa, pentru soacră! Atunci, da.
Am programat-o pe mama Mia.
― E prima dată când întâlnesc o noră așa atentă. Trebuie că e tare cumsecade. În fine, cum spuneam, vă mai aștept.
― Sigur, vin cu mama Mia săptămâna viitoare, i-am răspuns.
― Eu pe dumneavoastră vă aștept, mi-a zis, uitându-se în ochii mei și țintindu-mă cu arătătorul în piept. V-am făcut un tratament la păr. Chiar aveați nevoie. Nu v-am taxat pentru el. Haideți mai bine să vă fac programare și, dacă îmi lăsați numărul de telefon, vă sun să vă aduc aminte.
Clipește des așteptând să-i răspund.
Îi las numărul de telefon și bacșis.
Mă simt ca o trădătoare, dar la Gina, orice mi-ar fi făcut, nu mi-a fost niciodată ca aici.
