Povestire scrisă de Cristian Florentin, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, pe 19 ianuarie 2025, la tema „O povestire de maxim 5 pagini, centrată pe un personaj cât mai străin de voi, dar care să aibă ceva foarte important împrumutat de la voi”.
Femeile lăsaseră puţine urme în viaţa lui Costel. O fotografie din armată cu o fată timidă căreia nu-i mai ştia numele, o şuviţă din părul şaten al primei lui prietene din facultate, lipită cu gumă de mestecat într-un caiet vechi cu poezii, pe care-o mângâia şi acum, după 25 de ani, o scrisoare de la o fostă iubită dintr-un sat unde predase în tinereţe, care îi scria că rămase însărcinată cu el, şi două pulovere de la Irina, femeia cu care trăise acum şase ani, vreme de două anotimpuri, cât le ajunse vinul din acea toamnă. De când se mutase înapoi la ţară, în casa moştenită de la părinţi, viaţa lui era ca o simfonie neterminată, în două părţi: un Allegro senin şi energic ca la Mozart, pentru lunile neprihănite în care muncea cu sârg în gospodărie, şi un Andante sfâșietor ca la Mahler, pentru săptămânile de singurătate şi amărăciune, când doar muzica şi băutura îl mai ţineau în viaţă. Costel se apropia de 50 de ani şi ar mai fi iubit o dată. O dată şi gata.
Anul trecut, după un astfel de Andante, ajunse pe patul de spital, în urma unui preinfarct. Mult timp după aceea se întrebă ce rost are să se ţină departe de băutură, până când o zări în comună pe doamna medic veterinar Claudia. Înaltă şi trupeşă, cu părul lung şi auriu, ca porumbul de toamnă, de vreo 40 de ani, divorțată, era exact cum obișnuia să-i spună maică-sa că trebuie să fie o femeie, grasă şi frumoasă, să aibă ce-ţi pune pe masă. Ceva se mişcă în Costeluş, şi iată că vechea lui speranță renăscu, aceea că n-o să moară singur în casa părinţilor, pe uliţa din sat, între pezevenchiul de Jardel din deal şi janghinosul de Culiţă din vale, cu scobitoarea de soră-sa, care-i tot dădea târcoale cu plăcinte şi mâncăruri ciudate, gătite de ea.
Încet, gospodăria îi înflori. Grădina era săpată la timp, iar pe el îl vedeai mereu în combinezon alb, cu pompa în spate, stropind pomii, roşiile sau fasolea, în grădina sa ori pe la vecini. Ograda i se înveseli cu raţe, curci şi bibilici, pe care le lăsa slobode ziua, după ce îşi termină gardul de plasă împletită care-i înconjura acum toată gospodăria. Lui Puşkin îi făcu o cuşcă nouă şi îi legase funia de o sârmă care se întindea de la un capăt la altul al curţii, căţelul plimbându-se acum în voie. Iar cu o lună în urmă, hoaţa de Blandiana îi coborâse din pod doi pisoiași galbeni ca ea şi jucăuşi, care-i săreau în spate când se apleca la treabă.
Dar parcă nimic nu-l bucura mai mult ca zarva din ţarcul Ionelei. Îi rămăsese numai doi purcei, însă atât de fragezi şi rotofei, grohăind veseli şi cercetând fiecare colţ al ţarcului. Începu să hrănească mai bine scroafa şi să rânească mai des coteţul. La început purceii se speriau de el, dar acum veneau singuri, îi miroseau curioşi cizmele de cauciuc, apoi o zbugheau în fundul coteţului, guiţând ştrengăreşte.
Costeluş prinse drag de ei şi, fiindcă-i păreau aşa poznaşi, le puse numele Ilf şi Petrov, după scriitorii săi preferaţi. Îi plăcea să prindă pe câte unul şi să-l ţină braţe, cât să simtă zvârcolindu-se în mâinile lui carnea aceea tânără şi neastâmpărată:
— Ah, câtă viață aveți în voi, derbedeilor!..
Dar viața fericită a purcelușilor nu avea să dureze. Cineva le pusese gând rău lui Ilf şi Petrov şi tocmai se apropia. Un glas vesel de femeie se auzi din spatele porţii, care se deschise, lăsând să se vadă silueta jigărită a lui Jardel, îmbrăcat într-o flanea unsuroasă şi pantaloni verzi, de armată. Buzele subțiri îi erau lipite într-un rânjet parşiv, iar ochii îi sclipeau ca unui drăcuşor pus pe şotii.
— Poftiţi, doamna doctor, la Costel, intelectualul satului. Toate găinile lui au nume de scriitori.
Iat-o şi pe ispita sa, în ciuboţele de cauciuc, purtând o fustă roşie de stofă sub halatul alb, cu părul acoperit de un batic şi obrajii fragezi şi rotunjori ca doi trandafiri roz. Costel o aștepta de dimineață, bărbierit, în haine curate, mirosind a săpun de rufe, cu odaia aranjată şi un platou cu carne afumată, brânză şi roşii din grădină, ba îşi scoase şi pickupul şi pregătise un disc cu Mirabela Dauer, pentru scenariile din închipuirea sa care se terminau mereu cu ei doi ascultând muzică în dormitor.
— Bună dimineața, domnule Constantin! L-am rugat pe vecinul dumneavoastră să vină să ne dea o mână de ajutor. Aşa să fie, vă iubiţi atât de pătimaş găinile că le puneţi nume? întrebă ea binedispusă.
— Nu, doamnă doctor. La câte păsări am, nici n-aş găsi atâtea nume, zise el emoţionat. Doar la două bătrâne le zic Geta şi Carmen.
Jardel pufni în râs, se apropie de doctoriţă şi se prefăcu că-i spune doar ei, la ureche:
— Aveţi grijă la Costeluş… O părea el curăţel, dar îl ştiu de mic, şi pe el, şi pe găinile lui. Pe Geta o tăvălea în pod la căminul cultural, iar Carmen i-a făcut un copil care nici nu vrea să audă de el…
— Aha, deci le puneţi nume de iubite? întrebă ea punându-și mâna în şold, privindu-l de sus şi zâmbind cam ironic.
Costel rămase încurcat, scărpinându-și o ureche:
— Deh, păcatele tinereţii… Ştiţi cum e, dacă am avea mintea de acum şi puterea de atunci. Mă rog, pentru unii nătărăi tot aia ar fi, zise el, uitându-se urât la pacostea de Jardel, care-i strica socotelile cu gura lui slobodă.
— Cei doi se așezară apoi pe prispă, privind la manevrele doctoriţei, care scoase din trusă un bisturiu, un cleşte mic, două ineluşe portocalii de cauciuc, dezinfectant şi un borcănaş cu pudră albă. Puşkin se apropie pe furiş, îşi lipi botul umed de fusta ei, apoi se îndepărtă, speriat. Puişorii Blandianei se iviră deodată în faţa lor şi fugiră sub hambar când doctoriţa se întoarse, cu instrumentele pregătite.
Ajunşi în faţa coteţului, Costel începu să strige:
— Ilf, Petrov, unde sunteţi? Hai că vă rezolvă repede doamna şi după aia scăpaţi, puiuţii lu’ tata!
Primul porcuşor se zbătea zadarnic în mâinile lor. Doctoriţa îi cercetă burtica, îi spălă partea din spate cu dezinfectant, apoi scoase bisturiul şi, atentă, făcu două crestături mici în zona scrotului. Ilf parcă nu simţi nimic întâi, însă când îi scoase testiculele mici cât măslina, le răsuci fără milă şi apoi le strangulă cu ineluşul de cauciuc, guiţatul lui se transformă în agonie. Picioruşele îi deveniră moi, glasul chinuit i se îngroşase o clipă, apoi se stinse, iar din gură îi curgeau bale de salivă. Doctoriţa reteză iute cu un cleştişor cele două firicele subţiri de carne, iar ineluşele portocalii cu testiculele lui Ilf căzură la cizmele ei. Presără din belşug pudră de antibiotic pe răni şi aşezară jos porcuşorul, care tremura la marginea ţarcului. Petrov se zbătu şi mai mult în braţele lor, speriat de strigătele frăţiorului său, însă doctoriţa îl izbăvi la fel de repede şi eficient. Când porcuşorii zăceau ghemuiţi unul într-altul, doctoriţa se întoarse înspre ei şi exclamă, ridicând cleştişorul în aer:
— Iaca, am castrat şi marea literatură rusă! Mai aveţi şi alte animale cu nume de scriitori?
— La căţel îi zic Puşkin, zise el cu o voce stinsă. Are un fel gingaş de-a lătra, adânc şi mâhnit. Parcă în ritm iambic, zici c-ar da să spună o poezie…
— Ha! exclamă Jardel, sărind din ţarc. V-am zis eu că-i cam dus cu pluta. E intelectual, să ştiţi. Are bibliotecă, seara ascultă muzică la pickup, ba are şi-o carte cu poezii scrise de el. E deştept foc. Totul e să nu bea, c-atunci e prost.
Intrară în casă. Jardel se aşeză pe un scaun, în faţa platoului cu gustări, punându-şi o cană mare de vin. Doctoriţa rămase în picioare, privind pereţii de lut scorojiţi, soba ruginită şi cănile vechi de tablă, apoi se opri în faţa unui portret mare cu un tânăr cu părul lung, înconjurat de copii într-o sală de clasă.
— Ce bine vă stătea cu plete! Şi eraţi mai înalt… Aţi fost profesor?
— De muzică. Aproape 20 de ani. În câteva comune din Bacău. Tamaşi, Bereşti, Parâncea. Până n-am mai putut să-mi scot norma. M-a ajutat un doctor de la spital să mă pensionez de boală.
— Are inimioara gingașă, doamnă. De aia scrie poezii şi nu mai bea, chicoti Jardel, cu gura plină de pastramă.
— Păi cât obişnuiaţi să beţi de…
— Vai de mine, o întrerupse Jardel, după ce bău tot vinul din cană dintr-o înghițitură. Vedeţi, pe mine băutura mă face să iubesc pe toată lumea. Da’ la ăsta e invers, când bea, se face rău şi ursuz. Să-l fi văzut acu’ vreo doi ani, cât a fost beat, cum a scos într-o seară boxele alea mari pe prispă şi a pus Brahms şi Liszt la toată uliţa. Am răbdat eu cât am putut, apoi m-am dus jos la văru’ meu şi i-am zis bă, Culiţă, de ce să-l lăsăm să se perpelească singur, hai mai bine la el să-i facem şi noi o sonată la acordeon. Dar ăsta, diliu, când ne-a văzut întrând în ogradă şi cântând, s-a dus glonţ în casă, a luat o sticlă de aia veche de lapte în care făcea maică-sa zarzavat şi i-a aruncat-o drept în cap lui Culiţă, l-a făcut numai suc de roşii, cu tot cu acordeon.
Doctorița râse, dându-și capul pe spate. Baticul îi căzu, dezvelindu-i părul blond, strâns într-o șuviță lungă, împletită ca un șerpișor. Își suflecă o mânecă, privind amuzată la Costel.
— Păcat să vă strice în halul ăsta băutura. Sunteţi gospodar, deştept… Aţi scris şi-o carte de poezii, nu-i aşa?
— De epigrame. V-o arăt imediat.
Costel intră în dormitor şi aduse o carte mică şi mototolită, pătată cu urme de pahare, pe care i-o întinse emoţionat. Doctoriţa începu s-o răsfoiască, încruntându-se uneori.
— Păi astea-s poezii?.. Sunt mai mult răutăți. Ia uite, e frumos ce scrie aici?
O constatare curioasă:
Femeia, cu cât e mai mică,
Cu-atât e mai drăcoasă.
— E un haiku buclucaș, doamnă Claudia, zile el, înroșindu-se la faţă.
— Pe asta mi-o aduc aminte şi eu, sări Jardel. Precis se gândea la Mona-Mona din Pamplona, sora lui Culiţă. A venit de tot din Spania şi-a prins drag de Costeluş. S-o vedeţi cum face când vorbeşte.
Jardel lăsă cana jos, se puse în faţa lor, îşi ridică semeţ capul, privind undeva deasupra lor, şi începu să vorbească rar, cu ochii întredeschiși, rotindu-şi mâna dreaptă din încheietură la nivelul pieptului, în ritmul cuvintelor:
— Ai, dar priviţi la Costel, che buon ezemplo pentru comunidad, îngrijit şi gospodar, dar fără mujer, cum se poate? Şi ce priceput e, şi-a terminat gardul de unul singur! Iar de-atunci tot vine la el cu câte ceva în dar, chifteluţe, plăcinte, salate creţe…
— Ce frumos! Dar voi de ce-i ziceţi aşa?
— Nilă din deal a scos-o. Are internet şi se uită noaptea la filme deocheate. Nu se putea bucura el odată, că tot îi pâlpâia ceva acolo. Când se uită mai bine, hop şi Mona, care-şi spunea Conchita di Pamplona, şi-i cerea 50 de euro să-i dea un ţuc. Şi de-atunci aşa i-a rămas numele: Mona Mona din Pamplona.
— Păi voi credeţi în poveştile unui depravat? întrebă ea pe un ton indignat.
— Nu ştim sigur… Ştim doar că a plecat demult cu-n codoş în Spania, tânără şi frumoasă, iar acum s-a întors stafidă.
— Dar nu vă gândiţi că poate a avut o viaţă chinuită acolo de a slăbit aşa? se încruntă doctoriţa, care îşi trase înapoi mâneca halatului peste braţul gol.
— Ba da, dar Nilă zice că şi de la unele boli ruşinoase te poţi ofili aşa, răspunse Jardel.
— Doamne! exclamă ea, punându-și baticul la loc peste păr. Nimic nu vă mulțumește la o femeie, ba e prea grasă, ba e prea slabă, iar voi vă bateţi joc de ele. Şi când se satură de voi, ce faceţi, domnule Constantin? Doctoriţa se ridică pe jumătate, cu sânii în dreptul ochilor lui Costel, îndreptând degetul arătător înspre el şi fixându-l cu privirea. Le puneţi orătăniilor din curte numele lor, nu-i aşa?
— Nu vă supăraţi, doamna doctor, zise Jardel. Vedeţi, nouă ne place de dumneavoastră, mai ales lui Costeluş. Nu credem că sunteţi grasă, de fapt sunteţi exact cum zicea maică-sa…
— Adică ce vrei să zici? sări ea în picioare
— Adică…, se scărpină Jardel în cap, încurcat.
— Sunteţi mândră ca dovleacul în târg, dulce şi rotundă ca pepenele în pârg, declamă deodată Costel, sărind şi el în picioare. Am scris asta într-o poezie, nu vă supăraţi pe mine…
Doctoriţa rămase înmărmurită o clipă, apoi scoase cleştişorul din buzunarul halatului şi zise înainte să plece:
— Măi netoţilor, nu vă daţi seama că am destule instrumente aici şi antibiotic cât să vă jugănesc pe amândoi ca pe Ilf şi Petrov?
