Povestire scrisă de Livia Popescu, premiată de Diana Geacăr la concursul trimestrial de povestiri – „Putea fi un text foarte bun fără ultimul paragraf. Până să ajung la final, mă gândeam să-l pun pe primul loc. Dar a venit finalul, care explică tot. Și deja se înțelegea povestea.”
Trenul nu era aglomerat. Speram din tot sufletul să nu nimeresc cu cineva care să nu se mai oprească din vorbit sau vreun miros greu să mă însoțească până la capătul călătoriei. Când am ajuns în fața compartimentul meu, am văzut o fetiță curioasă, lipită de geam, care privea oamenii ce se perindau pe culoar. Mama ei doar ce ridicase bagajul sus, iar acum se așezase și privea siluetele de pe peron care grăbeau pasul, trăgând de câte-un bagaj spre tren. Ploua torențial, o ploaie aproape înghețată la sfârșit de noiembrie, eram înfrigurată, dar femeia și fetița din compartiment mi-au creat o stare de bine, de căldură de care chiar aveam nevoie. Am deschis ușa culisantă și, cred că pentru prima dată după atâtea zile de incertitudine, disperare și teamă, am zâmbit și am salutat. Mi-am pus rucsacul în spațiul destinat bagajelor și m-am așezat pe locul meu de lângă ușă. Femeia și fetița stăteau în partea opusă a compartimentului. Ceva le stârnise curiozitatea afară și priveau amuzate pe fereastră. Abia acum spatele mi s-a detensionat și mi-am rezemat capul de spătarul înalt. Aveam de mers două ore în cel mai fericit caz, deci suficient timp să mă adun cât de cât și să-mi ling rănile. Mai târziu urmau alte măști, poate mai minuțios construite. Cum în cămin era avarie la centrala termică, aveam de stat acasă patru zile, până la primul parțial.
Trenul a plecat din stație cu o zdruncinătură zdravănă, iar cea mică și-a pierdut iute interesul pentru peisajul de afară. Se întorsese spre mine și mă examina curioasă, dar de la distanță. Am închis ochii și, când i-am redeschis, se depărtase puțin de mama ei și mă privea, fără să scoată un cuvânt. Ținea în brațe o păpușă blondă în miniatură, cu păr lung, ondulat. Ea însăși era ca o păpușă, îmbrăcată într-o rochie roșie de velur și o pereche de ghetuțe albastre. Un zâmbet mi-a înflorit în colțul gurii. Atât i-a trebuit. S-a apropiat de mine și mi-a întins păpușa.
— Eu sunt Diana și am cinci ani. Vrei să te joci cu mine?
Mama ei a ridicat privirea din telefon și cred că primul impuls a fost s-o strige, dar mi-a văzut privirea și a zâmbit și ea.
Fetița stătea acum în fața mea, Se ridica scurt pe vârfuri, apoi se lăsa pe toată talpa, ca s-o ia repede de la început, într-o mișcare continuă.
— Eu sunt Diana …, a reluat ea, văzând că nu am vreo reacție verbală.
— Scumpo, las-o pe domnișoara în pace și vino să te joci cu mine, a intervenit mama ei. Scuze, și-a îndreptat privirea spre mine, dar e înnebunită după părul tău, asta mi-a spus mai înainte. Adevărul e că e splendid.
Am mulțumit pentru compliment.
— Eu sunt …, a reluat perseverentă fetița, punându-mi păpușa pe genunchi.
— Și eu, Laura.
Avea gropițe în obraji și părul prins în două codițe, aproape de creștetul capului, care se înălțau în aer, ca două suricate ce vegheau împrejurimile și se agitau la fiecare mișcare smucită de-ale ei. Am simțit să-mi trec scurt mâna prin părul ei ca într-o joacă și am simțit ca un curent electric, așa că mi-am retras mâna. Mi-au dat lacrimile involuntar. Degeaba clipeam să le alung, fetița mă văzuse.
— Mami, de ce plânge Laura?
Își aplecase capul spre mine, așteptând să vadă ce fac.
— Pentru că e prea politicoasă ca să-ți spună să nu te mai bagi în sufletul ei. Dacă nu vrei să ți se urce în cap, mi s-a adresat ea blând, trebuie să-i spui. Altfel nu mai scapi de ea. Așa face când îi place cineva, iar tu se pare că îi placi foarte mult.
Am izbucnit în plâns, un plâns pe care de-acum nu-l mai puteam controla. Dacă tot nu putusem să-mi rețin lacrimile, acum curgeau ca o eliberare de care aveam nevoie cu disperare. Fetița s-a îndepărtat speriată și s-a lipit de picioarele mamei ei.
Femeia a ridicat-o pe genunchi și a încolăcit-o protector cu ambele mâini. Gestul ăsta atât de simplu, dar care spunea totul, m-a făcut să plâng spasmodic.
— Nu știu ce ai pățit, dar dacă simți să plângi, plângi, nu te rușina de noi.
Lacrimile îmi brăzdau obrajii, căzând pe tricoul bleumarin și pe hanoracul al cărui fermoar îl desfăcusem când mă așezasem. Mi-am căutat șervețelele în buzunar, dar mi-am amintit că le uitasem în cabinetul medical, pe băncuța pe care mă îmbrăcasem.
Femeia s-a ridicat, a căutat în poșetă și mi-a întins un pachet de șervețele, apoi a venit și s-a așezat lângă mine, luându-mă de mână. Mirosea bine și discret, probabil a parfum de calitate, în ton cu deux-piece-ul verde, bine croit, care-i stătea impecabil.
— Of, câți ani ai scumpo? a încercat să-mi prindă privirea
— Nouăsprezece, am spus printre sughițuri.
— Draga de tine. Indiferent ce ți s-a întâmplat, nu e dracul chiar atât de negru. Îți spune asta cineva care a trecut prin multe.
Tocmai atunci trenul a oprit în stație. Din gara întunecată se zărea doar conturul proiectat pe cerul plumburiu. Picăturile de ploaie se izbeau de geamul vagonului, se adunau și coborau în pârâiașe, formate după reguli neștiute. În tren era în continuare bine, nu se simțea deloc vântul care bătea cu putere și răsucea umbrelele celor de pe peron.
— Adică, a părut că se gândește la ceva, vrei să sun la poliție? Dacă ți s-a întâmplat ceva rău, sun acum.
Am clătinat din cap cu lacrimile curgându-mi șiroaie.
— Vrei s-o sun pe mama ta? Sau poate pe tatăl tău?
Am dat din cap vehement că nu vreau asta. Mă gândeam la mama și la tata, așa cum erau ei, născuți, crescuți și trăiți la țară, hrăniți în fiecare zi cu prejudecăți, care nu m-ar fi înțeles, de fapt care n-ar fi înțeles nimic din ce mi s-a întâmplat, preocupați mai mult de ”ce-o să zică lumea”.
— Pe altcineva?
Am refuzat din nou, oftând din tot sufletul. Cred că oboseala își spunea cuvântul. Trezită de la ora șase dimineața, după o oră, două de somn chinuit peste noapte, ca să ajung la ora opt la spital, mă mișcam mecanic, cu gândurile aiurea. Fetița asta mă trezise din amorțeală și tot ce acumulasem în cele aproape trei luni de zile ieșise acum la suprafață și se revărsa cu putere, rupând totul în jur. Aproape trei luni de spaimă, mută, terifiată că cineva ar putea să afle vreodată secretul meu.
Trenul a plecat de pe loc cu o smucitură și m-a întors la realitate, lângă această doamnă drăguță și fiica ei. Era atât de calmă, atât de liniștită, încât îmi doream să nu se mai termine călătoria asta. Femeia m-a cuprins după umeri și m-a strâns ușor. Mi-a pus capul pe umărul ei și am rămas așa, aproape nemișcată.
— Stau aici, lângă tine. Nici măcar nu trebuie să vorbești, dacă nu vrei.
În picioare, între noi două, fetița se uita contrariată când la mama ei, când la mine.
— Mami, de ce plânge Laura?
— Plânge pentru că e tristă. Te rog, Diana, nu mai pune atâtea întrebări.
— Dacă vrei, poți să te joci cu păpușa mea, mi-a întins-o ea cu ambele mâini.
Am luat-o, iar ea s-a cățărat și s-a cuibărit în brațele mamei, nescăpându-mă din ochi.
Am mângâiat păpușa, netezindu-i rochița de tafta. Embrionul pe care îl dădusem afară fusese o idee mai mic. Cam cât o lămâie. Avea până și unghiuțe. Poate fusese fetiță, poate ar fi avut părul ca al meu, n-am să aflu niciodată.
