Povestire scrisă de Monica Hoogstad, apreciată de Diana Geacăr la concursul trimestrial de povestiri – „Personaje cărnoase, le văd, le aud. Poveșți bine construite. Final un pic surprinzător.”
Prin vuietul mașinilor, care vine de sub terasa suspendată, se strecoară câte un dai, un’altra birra, clinchete de pahare și din difuzor izbucnește din când în când câte-o melodie spartă de paraziți. Lumina, filtrată prin ceața de noiembrie, se scurge ca o apă murdară printre crăpăturile betonului. Iau o înghițitură din cafeaua fierbinte să blochez mirosul. Motorină arsă. Ȋmi lasă o senzaţie de gust amar pe limbă și de plumb încins în stomac. Degetele îmi tremură pe foiţa de celofan de pe pachetul de Pall Mall. Ȋmi aprind o ţigară, închid ochii și dau fumul la o parte cu mâna, cum m-a învățat zăpăcita de soră-mea, să nu se prindă mama că s-a apucat de fumat. Așa făcea când venea noaptea târziu acasă, se furișa ca o pisică și se ducea pe balcon să-și calmeze nervii. Eu eram sora mai mare, sora cuminte, responsabilă. Stăteam de șase, în caz că se trezea mama, și coceam minciuni să-i acopăr escapadele.
Din difuzoare curge sto pensando a parole di addio che danno un dispiacere și de la două mese mai încolo:
– La ce-ți mai trăbă iară? N-o fost destul cât ț-am trimes luna trecută? Da’ ce crezi tu că io am fabrică dă bani?
Din glas răzbate o sfârșeală, ca de mamă ajunsă la capătul răbdării. Deschid ochii. Cizmele cu platformă bat nervoase în gresie de fiecare dată când își mișcă piciorul. Body transparent din dantelă neagră, bustieră din piele, gene false cu sclipici violet. Țigara aprinsă, cu urme de ruj roșu aprins, uitată între degete. Unghiile lăcuite pocnesc pe ecranul telefonului. Ȋn timp ce vorbește, privirea ȋi alunecă peste balustradă, spre TIR-urile aliniate ca niște monștri care se prefac adormiți, așteptând să le cadă prada în gheare.
– Papà, basta! Iar minți, mă?
Vocea răgușită a fetei se amestecă cu un râs prelung care vine dinspre bufet și un ragazzi, domani partiamo presto. Un soare de neon pâlpâie deasupra, scuturându-i reflexia pe geamul mânjit. Îmi vin în minte lampa cu lumină gălbuie din bucătăria de acasă și glasurile care nu reușeau să acopere bâzâitul continuu al frigiderului. Ṭipete, reproșuri, ameninţări. În tot vacarmul, tic-tacul ceasului lovea ca un ciocan. N-am înțeles niciodată de ce continua să meargă, deși mama îl oprea mereu, ca să nu consume bateriile. Tata tăcea cu fruntea în palme. Soră-mea era iar plecată cu unul care o mințea frumos și o jecmănea de bani. Eu, în camera mea, îmi puneam o pernă peste urechi să nu mai aud, să-mi ascund ȋn ea spaimele. Ṭineam o carte pe genunchi și mă prefăceam că învăț. Știam că n-o să rezist mult. Îmi promiteam c-o să plec imediat după bac. Când o auzeam pe mama strigând, simţeam miros de motorină arsă ieșind ca transpiraţia din pereţi. Îmi frecam braţele pânâ la sânge, să scap de senzaţia aia de piele soioasă, de care parcă se lipise toată mizeria casei.
Fata trage din țigară, scoate fumul pe nas și-l lasă să se rostogolească peste masă.
– Lo so… știu c-o să-i bei. Și dup-aia iar vii la mine să te scot din căcat. Da’ lu’ sor-mea i-ai cerut ceva vreodată? Zi, hai! Doamne feri, că ea-i fata lu’ tata, așa-i? Ea-i prințesa, io mi-s fraiera. Să nu crezi că nu m-am prins.
Un zâmbet stricat, rupt la jumătate, i se zbate pe obraz, agăţat de fondul de ten uscat ȋn dâre. Jos, în parcare, un șofer strigă ceva în italiană și râsetele sună spart, găunos, ca niște sticle goale lovindu-se unele de altele. Mi se pare că aud vocea soră-mii. Ea a rămas. O gâză zvârcolindu-se neputincioasă într-o pânză de păianjen. Mă sună uneori, cu voce joasă, să-mi spună că tata iar a dispărut de câteva zile, că mama s-a ȋnchis ȋn dormitor și nu mai vrea să vorbească cu nimeni. Îi zic c-o să fie bine. Îmi zice să nu-i mai trimit bani lui tata. „Îi joacă la păcănele. Mai bine ajută-mă pe mine să-mi deschid și eu un salon de manichiură, ceva.” Șoptește, ca să n-o audă mama din camera alăturată. Știe și ea, știu și eu că n-are niciun plan. Tot ce trimit se topește în mâinile ei și-n buzunarul bărbatului care-i toacă banii la cărţi, așa cum tata a topit apartamentul nostru. O lăcustă zgribulită, apărută de nicăieri, sare pe masa albă de plastic și se oprește lângă scrumiera plină. O privesc câteva secunde, ca hipnotizată, cum ȋi tremură antenele, cum i se reflectă lumina în negrul de smoală al ochilor, până când râsul sarcastic al fetei mă trezește.
– Sempre così… birtul și barbutul, zice și ȋși dă la o parte o șuviţă care ȋi tot cade pe frunte când gesticulează. Cum să nu știu? Io le știu toate, papà!
Un motor de TIR pornește ca o tuse seacă. Asfaltul băltește de pete uleioase care prind reflexe de cupru dintr-o rază ce cade oblic, străpungând ceaţa. Îmi ȋnfig unghiile ȋn carne, cum făceam atunci când îl auzeam pe tata jucându-ne viața la barbut. Instantaneu, se declanșează în minte filmul zilei când am aflat că pierduse apartamentul. Mama urla „Beţivu naibii, mi-ai mâncat viaţa,” soră-mea ȋși cuprinsese genunchii cu mâinile și se legăna dintr-o parte ȋn alta. Nici măcar nu plângea. Era mai mult un scâncet de animal rănit. Tata tăcea, ca ȋntotdeauna, și aștepta să vină vreuna din noi să adune bucăţile sparte și să pună totul la loc cum a fost.
Fugi undeva, nici nu contează unde, cât mai departe. Salvează-te. Cum să plec? Ce-o să se aleagă de nenorocitele astea două, singure cu tot iadul? Vorbeam de una singură, n-aveam cu cine mă sfătui. Dacă plec, o să mai am la cine să mă-ntorc? Dacă rămân, mă îngrop odată cu ele. Până la urmă, am zis ȋmi bag picioarele-n el de bac, mi-am luat la repezeală câteva haine, pașaportul și nu m-am mai uitat ȋnapoi. Habar n-aveam unde merg.
Genova e cenușie și mohorâtă iarna, dar m-am adaptat repede. Mi-au prins bine bruma de engleză și franceză învăţate la școală, italiana am învăţat-o din mers. Ȋntotdeauna m-am descurcat binișor la limbi străine. Pe vremuri visam să dau la Litere. La matematică am avut ceva probleme în liceu, dar aici am prins imediat cum se calculează profitul, că nu-s chiar cea mai proastă din lume, cum mă ȋncuraja mama când veneam acasă cu o notă proastă. Acum știu totul despre branșa mea: cum se stabilesc preţurile, ce-i la căutare pe piaţă, cum se atrag clienţii. Ȋncă vreo câţiva ani de strâns cureaua și-mi deschid propria afacere. Mama nu zice nimic când o sun, nu mă întreabă ce fac, cum o duc. Ȋi aud respiraţia lovindu-se de receptor pentru câteva clipe, ca și cum ar vrea să spună ceva. Ȋmi mulțumește pentru bani și mi-o dă pe soră-mea. Resemnarea din glasul fetei mă zguduie.
– Va bene, da… trimet. Da’ asta-i ultima dată, să fie clar, che cazzo?! Să știi că nu mi-s fraiera ta, capisci?
Ȋnchide telefonul și-l trântește pe masă cu un gest nervos. Mormăie ca pentru sine un va fan culo, după care-și scoate rujul roșu aprins și își redesenează conturul buzelor cu mișcări lente. Se uită în reflexia geamului, își îndreaptă părul. Un mic ritual al controlului, înainte să coboare. Reclama luminoasă clipește deasupra, Caffè caldo – sempre aperto, rupându-i faţa în două. Își netezește fusta, își pune poșeta sub braţ și pornește spre TIR-urile din parcare. Umbra o înghite încet, ca un animal de pradă.
Rămân pe terasa goală. Cafeaua s-a răcit. Din difuzor se aude ma nel mio mondo non ci sei solo tu io perciò devo andare. O pungă de plastic se ridică purtată de vânt, plutește o clipă și se agață de balustradă. Lumina se dezintegrează ȋn panglici prelungi, făcând să lucească petele de ulei.
Mă ridic și îmi iau de jos geanta Versace. Verific telefonul: două apeluri pierdute, o adresă trimisă. Grand Hotel Savoia. Scot flaconul elegant de Storie Veneziane. Ȋmi dau pe gât și pe ȋncheietura mâinii, să nu mai simt parfumul ieftin al fetei și duhoarea de motorină, care-mi ard nările. Pornesc spre scări. Fata a ajuns deja printre TIR-uri.
Eu merg în direcția opusă. Un Mercedes negru mă așteaptă cu farurile aprinse.
N.A. Versurile melodiei „Un’emozione per sempre” sunt semnate de Eros Ramazzotti, Claudio Guidetti, Adelio Cogliati & Maurizio Fabrizio; muzică de Eros Ramazzotti & Claudio Guidetti. © 2003 BMG Nederland B.V. (licenţiat prin BMG Ricordi S.p.A.).
