Pe 12 mai avem o nouă întâlnire Pop-up Stories Club – clubul nostru de lectură care promovează cărți scrise de autori români contemporani printr-o discuție cu invitați mișto despre subiect sau idei. Vă așteptăm de la 19:00 în Mansarda Lente (str. Arcului nr. 8), la o discuție pornind de la Băiuțeii, de Filip Florian și Matei Florian. Invitații moderatoareai Georgiana Șerban sunt Robin și Vladimir Proca, adică solistul și toboșarul de la Robin and the Backstabbers.
Băiuțeii e o carte scrisă de frații Florian despre copilăria lor pe Aleea Băiuț, din Drumul Taberei (cartier din București, destul de iubit de cei care locuiesc acolo, dacă e să ne luăm după prietenii noștri). Vocea fratelui mai mare și vocea fratelui mai mic alternează, amintirile lor despre întâmplări, oameni și atmosferă nu sunt aceleași și sunt influențate de relația dintre ei, care a crescut și ea împreună cu ei. E joc în text și în subtext. Autorul e personaj și personajul e autor, cine mai știe. E o carte căptușită cu duioșie.
Buuuun. Așa că avem și un concurs. Premiul e un exemplar din cartea aleasă pentru întâlnire + doi frați dintr-o familie numeroasă, primul și ultimul număr din Revista de Povestiri. Se acordă prin tragere la sorți pe 27 aprilie. Ultima zi de înscriere e 26 aprilie. Pentru înscriere, povestiți-ne într-un comentariu la acest post o amintire cu un frate sau o soră. Dacă n-aveți, inventați! (Să vedem dacă ne prindem cine inventează și cine nu.)
Pe vremea când curentul era scump, şi mama făcea cum putea economie, obişnuiam să citesc pe ascuns. Într-o noapte, m-am băgat de tot sub plapumă cu sora mea mai mică, am aprins o lumânare şi am început să-i citesc, cu vocea abia şoptită, poveşti. Ea ţinea cu picioarele ridicate plapuma şi într-o mână lumânarea. la un moment dat, flacăra a atins ţesătura care a-nceput să ardă. Ne-a fost teamă să o strigăm pe mama care dormea în camera alăturată. Încercam cum puteam să stingem flăcările cu perna. Aproape că a luat foc casa. Lumânarea şi cartea le-am ascuns undeva sub pat, de teamă să nu-mi interzică să mai citesc vreodată. Şi am minţit-o. I-am spus că eram curioasă să văd cum ard chibriturile sub plapumă. Ne-a bătut pe amândouă. A stins flăcările cu câteva căni de apă. După ce-a schimbat lenjeria ne-am băgat în patul curat. Cu toate că eram foarte obosite, nu puteam adormi. Când ne-am convins că mama a adormit, am scos lumânarea şi cartea de sub pat, ne-am aşezat pe covor şi-am aprins iar lumânarea. Pentru că aveam de terminat o poveste.
;)))
PRINŢESA MOFTOROASĂ
Când eram copil pe-acasă, sora mea, dacă uneori depăşea măsura cu sclifoseala, era poreclită Prinţesa Moftoroasă. Porecla a fost scornită de tata, căci el avea doar trei clase, însă incomplete, spre deosebire de mama, care avea patru clase absolvite cu brio. Astfel se explică de ce i s-a zis moftoroasă şi nu mofturoasă, cum era corect gramatical. Avea dreptate mama când îi spunea tatei:
– Măi, eu am patru clase terminate, sunt deşteaptă, nu ca tine, care nici pe a treia nu ai terminat-o, incultule!
– Du-te, fă, de-aici cu şcoala ta, că m-a bătut domnu’ învăţător cu linia de lemn la palme de mi-a dat sângele. Aşa că, m-am dus în fundul clasei, am înhăţat traista, am venit la catedră şi i-am tras cât am putut cu traista în cap, unde aveam şi tăbliţa de scris! Futu-l în cur mort să-l fut! Cum să mai dau pe la şcoală după isprava asta? Mai cu seamă că, venind acasă şi văzându-mi tata palmele, m-a luat de mânecă, a venit în fuga mare la şcoală şi l-a bătut de s-a căcat pe el. Dracu’ l-a mai văzut prin Horia de-atunci!
Într-adevăr, sor-mea Maricica avea stofă de prinţesă, a avut toată viaţa şi mai are şi în ziua de azi. Bunăoară, pe la sfârşitul anului 1959, când aveam vreo 5-6 ani, ne mutaserăm abrupt, într-o noapte, din satul Horia în oraşul Roman şi încă la bloc. Ne-am mutat noaptea din cauză că noi nu aveam mobilă şi foloseam paturi încropite din scânduri, cu saltea de paie. Nu puteai să urci ziua la etajul trei sarsanaua cu paie şi lemnele acelea, plus alte sărăcii, fără să mori de ruşine. Mie nu mi-a păsat deloc, dar Maricica a împărtășit din plin cu ai mei această umilință.
La fel de rușinos ca tot acel sărman calabalâc i se părea surorii mele bagajul lingvistic cu care venisem de la ţară şi de care eu nu voiam să mă despart. Astfel, la vreo două-trei zile după ce am devenit orăşeni, venind de la pâine cu sora mea, ne-am întâlnit cu bădia Vasile Lepădatu, un frate de-al mamei care se mutase în Roman înaintea noastră.
– Băi, Vasilică, nu-i mai zice „bădia Vasile”, că se râde lumea de noi că am venit de la țară, m-a rugat sora mea cu o jenă amestecată cu furie şi dispreţ.
– Da’ cum să-i zic, fă, Maricică?
– Zi-i „nenea Vasile”, uă, şi nu-mi tot zice atâta fă!
– Nu pot!
– De ce?
– Că nu-l cheamă aşa, îl cheamă bădia! – şi-am început să plâng, deoarece cu numele acesta de nene, parcă bădia Vasile murise de-a dreptul.
Maricica era ambițioasă, înfiptă și vedea departe, nu ca mine care bălteam în trecut de nu vedeam nici prezentul. Nu s-a lăsat până nu mi-a smuls din inimă pe ”bădie” şi a înfipt în creier pe străinul şi nesuferitul ”nene”. Abia după treizeci şi ceva de ani am revenit la dragul meu „bădie”, folosind însă şi „nenea” sau „nea”, ori chiar „băi nea”, dar niciodată atunci când mă adresam bădiei Vasile.
Tot Prinţesa m-a descotorosit de încă şi mai iubitul meu „fa” sau „fă”. A fost dureros. Unei fete îi spuneam „fă”, unui băiat îi spuneam „uă”. Sau uăi, bă, mă, băi, măi. „Ce mai faci, fă?”, „Ce mai faci, uă?” – ce bine dădea la ureche , ce bine se potrivea! Însă, odată cu interzicerea drastică a lui „fă”, vorbirea s-a stricat. Cum să-i spui unei fete „Ce mai faci, bă?”
La fel şi cu „ţaţă”, cuvânt la care Prinţesa Moftoroasă sărea ca arsă. Însă eu, când auzeam de ţaţa Valeria, o şi vedeam pe bunica de la Horia, mama lui tata, cu ţâţele până la brâu. În mintea mea, ţaţă şi ţâţă erau acelaşi lucru, în fond eram înţărcat de trei ani şi ceva, căci spre deosebire de tantele de azi, ţaţele de altădată îşi făceau treaba până la capăt, alăptând pruncii până le creştea barbă. „Ţaţa Valeria”, adică ţâţele bunicii de la Horia, „ţaţa Ileana”, adică ţâţele bunicii dinspre mama și tot aşa cu privire la orice femeie: ţaţă-ţâţă. Pentru bunicile mele mai nimerit era țațaie decât țață, întrucât aveau țâțoaie nu țâțe. Țăţăică și ţăţică erau forma de alint pentru ţâţă, adică „ţâţică”, iar pentru mine erau în cea mai bună şi înţeleaptă rânduială lingvistică și sufletească. Să vină Prinţesa Moftoroasă şi să taie toate ţâţele şi ţâţicile de pe lumea asta – se poate imagina o nenorocire mai mare pentru un mormoloc de 5-6 ani? Să spun unei femei cu ţâţe, „tanti” şi nu „ţaţă”, nu avea absolut nicio noimă, mă tulbura şi-mi întorcea mintea pe dos. Ţâţă cu tanti se potriveau ca nuca în perete. Cu atâtea traume lingvistice grave mă mir că nu mi-am luat câmpii.
Of, dar „ţaţă” nu i se potrivea deloc mamei. Căci pentru mine o ţaţă erau două ţâţe blânde și orotitoare, care nu te luau de chică şi nu-ţi trăgeau şi câte o mamă de bătaie de te lua cu sughiţuri. Aşa a fost să fie ca mama să nu aibă suprema demnitate sufletească de ţaţă.
Din fericire, cuvântul „ţâţă”, însăși temelia sănătății mele mintale a scăpat de cenzura nemiloasă a Prinţesei şi nu a devenit sân, motiv pentru care azi, printre alte delicii,… mă pot desfăta fără oprelişti cu vechi cântece lăutăreşti cum ar fi acesta:
Lasă-mă să-ţi pun mâna
La ţâţica din dreapta,
C-aşa merge dragostea
Pe la noi prin mahala:
Cu genunchiul la rochiţă
Şi cu mâna sus, la ţâţă!
Reforma lingvistică a Prinţesei Moftoroase a mers însă și mai departe. După niște ani, a găsit cu cale că denumirea de şofer pentru meseria tatei este jenantă faţă de condiţia ei princiară, înrădăcinată în filmele de capă și spadă cu Jean Marais care vânzoliseră tot târgul. O vară întreagă m-a tolocănit la cap să nu mai zicem nimănui care ne-o întreba, că tata este şofer, adică „măi, manivelă!” La începutul anului şcolar, slăvitul meu diriginte, Ababei Haralambie, completa catalogul şi nota pentru fiecare ocupaţia părinţilor. De regulă, mama cam tuturor elevilor era casnică, iar tata, muncitor: sobar, macaragiu, șofer, strungar şi tot aşa. Pe cei mai mulţi dirigintele îi ştia de anul trecut, aşa că, în timp ce scria, el doar şoptea, dar ca să audă și elevul şi să confirme sau nu meseria, ca să nu greșească. Când a ajuns la mine, a şoptit:
– Şerban Vasile… mama casnică, tata şofer…
– Tata nu mai este şofer!, am spus cu un ton ca să se ştie.
– Cum adică nu mai este şofer, dar ce este acum tac-tu?, a sărit surprins dirigintele.
– Conducător auto!, am răspuns cu încrezeală.
– Stai jos, prostane!
– Mulțumesc, Maricica!, m-am trezit reproșând soră-mii în gura mare, în loc s-o fac în gând.
– Ceee, mă iei în râs, ticălosule? Ia-’n vin tu încoace la catedră!…
Patru palme, un dupac la ceafă și un picior în fund, dat cu talpa, atât m-a costat reconversia profesională a tatei din șofer în conducător auto. Dar, treacă de la mine, aș zice că prețul s-a meritat, căci într-una din zile, rămânând catalogul pe catedră într-o pauză, m-am dus cu curaj și am citit încântat la sfârșitul catalogului: „Șerban Vasile, mama-casnică, tata-conducător auto”. Aha, Prințesa Moftoroasă îl lucrase prin mine și pe tovarășul diriginte, fost avocat și recalificat ca profesor de matematică.
Vara, la ţară la bunici, dormitul după-amiaza era obligatoriu. Doar că nici eu, nici sora mea nu reuşeam deloc să adormim. Uşa camerei noastre dispunea de un cârlig pe care aveam grijă să îl folosim în fiecare zi pentru a o împiedica pe mamaie să vină să ne adoarmă :)) aşa că eram la adăpost de acest obicei ‘groaznic”. Apoi, aşteptam, să adoarmă mamamie, şi ne strecuram afară la joacă la fereastra de la cameră care dădea direct în spaţiul unde îşi avea coteţ căţelul. Într-una din zile, cum coboram noi cu spatele pe fereastra, Codru (căţelul) a apucat-o pe sora mea de pantaloni. Ne-am speriat tare, aşa că în ziua aia a trebuit să abandonăm „misiunea de evadare” şi să stăm cuminţi în casă, dar tot nu am reuşit să ne facem somnul de după-amiază.
Îmi amintesc cu nostalgie de năzbâtiile pe care le făceam când bunicul, în puținele lui răgazuri pe care și le permitea, se ducea la iazul amenajat pe pârâul Velniței, în grădina din apropierea casei, la pescuit. Noi, sora mea și cu mine, cuprinse de curiozitatea de a vedea ce face el acolo, de ce ne interzicea să îl urmăm, ne apropiam atât cât puteam de liniștit, fără zgomot, ca să îl privim în acțiune. Însă, nici discreția nu putea să caracterizeze niște copile de 3-5 ani și nici grădina nu ne era un aliat supus deoarece marea de porumb ce începea de la intrarea în grădină -un porumb înalt, fremătător, cum nu am mai văzut de atunci- începea să se tânguie și să ne anunțe prezența. Bunicul se supăra cumplit că îi alungam peștii și ne trimitea acasă speriindu-ne cu șerpii ce mișunau prin vegetația bogată ce creștea nestingherită în jurul apei. Acasă bunica ne povestea și ea, parcă pentru a întări spusele bunicului, cum prindea când era tânără șerpi cu prăjina pe malul pârâului Velniței sau pe malul iazului și cum îi arunca „peste cap” ca să îi omoare. Nu ne reveneam din uimire și spaimă decât la sosirea bunicului cu „minciocul” cu doi-trei peștișori de la care așteptam să spargem cu înverșunare „beșicile” pline cu aer.
Dar pârâul nu a rămas un loc de care să ne ferim multă vreme. În timpul verilor călduroase ne duceam pe malul pârâului Velniței de unde, din buza lui, începea un deal în grădina bunicilor, deal „populat” de pomi fructiferi. Această livadă era locul nostru preferat de joacă pentru că, datorită reliefului abrupt ne dădeam de-a rostogolul de sus, printre copaci, la umbră, până pe malul pârâiașului ce ne murmura amenințător la ureche, astfel încât să nu îi cădem în apa tulbure. Și astfel ne petreceam o mare parte din zilele de sărbătoare, în timpul verii, rostogolindu-ne și făcând mare haz din asta. Spun „din zilele de sărbătoare” pentru că în zilele de lucru nu aveam acces la dealul cu livadă ca să ne jucăm, căci bunicii nu aveau timp să ne supravegheze și aveam și noi treburi după puterile noastre. Stând și rememorând aceste frânturi de copilărie mi-am amintit de un păr bătrân ce își extrăgea seva din malul pârâiașului Velniței, un păr văratic ce făcea niște pere mici și dulci și din care mâncam cu poftă, când cădeau din înaltul crengilor lui rămuroase pe buzele malurilor, pentru că –de cele mai multe ori- roadele lui bogate erau înghițite de apele neliniștite ale pârâului, luându-și vama pentru hrana pe care o oferise copacului.
Mulțumim mult pentru povești celor 7 candidați! Sorții Randomizer au ales-o câștigătoare pe Simona Liutiev, pe care o vom contacta imediat. http://www.revistadepovestiri.ro/wp-content/uploads/2015/04/randomizer_baiuteii.png