Povestire scrisă de Diana Ludu, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru că a găsit o formă/structură specială, ce dă o putere aparte sentimentelor și emoțiilor surprinse.”
— La mine-n laptop am un document word fără nume care conține toate cuvintele mele preferate. Sunt optzeci și șase. Le-am adunat din toate colțurile pământului, deși eu n-am călătorit pe nicăieri.
(Îi spun tipului care stă lângă mine, după care îmi dau jos bluza și mă întind pe spate.
— Cool.
Răspunde și aștept câteva secunde să văd dacă mai are ceva de spus.
— În zilele cele mai rele, atunci când mă lovește și nu reușesc să mă dau jos din pat, deschid word-ul și mă holbez la cuvinte.
Continui și el nu mai zice nimic.
— Zic mă holbez pentru că unele-s lungi și complicate și creierul meu citește primele litere, apoi trece rapid peste și, mă rog…
Așa că umplu eu tăcerea, înainte să treacă la treabă.
— Citesc direct explicația din engleză.
Mi-ar plăcea să aud de la el o propoziție, măcar una.
— Nice.
Preferabil cu subiect și predicat.
— Super nice.
Una care să nu fie în engleză, limbajul universal pe care a început să-l folosească toată lumea.
— Yup. Super nice.
Chiar și eu.)
^
În zilele cele mai rele, atunci când mă lovește și nu reușesc să mă dau jos din pat, deschid word-ul și mă holbez la cuvinte. Primul nu începe cu litera a, de fapt nu începe cu litere deloc.
キオの予感 (koi no yokan), it basically means that when you meet someone you realize that you will eventually fall in love with them. Not exactly love at first sight, just more of an ‘oh shit, this one’s gonna hurt.
La koi no yokan mă holbez cel mai mult, uneori cu orele, pentru că nu am fost eu cea care a dat peste el. N-am fost cea care a căutat pe google caracterele speciale și explicația în engleză, n-am dat copy, n-am deschis documentul fără nume, n-am dat paste, n-am selectat paragraful, nu l-am setat pe Times New Roman, 12, spațiere la un rând. Eu n-am ținut niciodată la detalii, la felul cum trebuie să arate cuvintele, de fapt nici măcar nu am știut că literele pot arăta diferit. Vă jur că n-am știut, nu până să o întâlnesc pe ea.
^
— Office-ului meu descărcat ilegal i-a expirat sesiunea de editare, așa că, dacă vreau să mai adaug cuvinte noi, trebuie să plătesc o licență…
(Spun și îi indic locul.
— Sau să caut pe net chei de activare și să mă rog să o nimeresc pe aia bună dintre miile listate pe-acolo…
Iar el își trece degetele peste cicatricea mea.
— Am văzut într-un tutorial de pe YouTube că așa se face.
Și mi se face pielea de găină.
— Am și încercat de vreo câteva ori…
Pentru că degetele lui sunt atât de calde!
— Dar tot ce-am reușit a fost să-mi virusez calculatorul.
Și ale mele devin tot mai reci.)
^
În zilele cele mai rele, atunci când mă lovește și nu reușesc să mă dau jos din pat, deschid word-ul și mă holbez la cuvinte. Spun mă holbez pentru că, după ce plictiseala trece și amintirile vin, obosesc. Ochii mei pierd focusul, cuvintele devin neclare, literele pierd substanța, se întind de la stânga la dreapta, sub forma unor câmpuri de gri pe un fundal alb. Îngheț. Prin ceață văd privirea ei speriată, prima imagine cu ea pe care am căpătat-o-n acea primă zi.
Acum îmi vine să râd la gândul că ne-am cunoscut printr-un accident. Că ne-am ciocnit.
^
— That’s not cool at all.
(Zice și își trece degetele de-a lungul cicatricii din laterala abdomenului inferior.
— Vrei să știi care e ultimul?
Atinge toți cei doisprezece centimetri din partea dreaptă.
— Mhm.
Are precizia unui chirurg.
— Kupsztyl.
Deși are altă meserie.
— E polonez.
Este tatuator. El se recomandă drept tatoo artist, da’ eu nu suport expresia.
—Please, puțin mai la dreapta, da, așa.
Zice și se apucă să-mi dezinfecteze pielea.
— It is not even a real world, more of a slang for an annoying little bastard. E o formă de afecțiune.
Îi explic și tresar când pune șablonul peste locul indicat.
— Smallshitter, adică.
Zice și eu râd.
— Da, cred că poți să-l traduci așa.
Tresar când văd aparatul.
— No worries.
Zice și eu dau din cap.
— Ready?
Mă întreabă și zic da.)
^
În zilele cele mai rele, atunci când mă lovește și nu reușesc să mă dau jos din pat, deschid word-ul și mă holbez la cuvinte. Spun mă holbez pentru că, dacă las să treacă destul timp, inevitabil ajung să rememorez ziua când am cunoscut-o pe smallshitter-a mea.
Ne-am intersectat pe zebră. Îmi amintesc în primul rând imaginea cizmelor cu imprimeu de leopard și căptușeala hainei de blană albă. Eu eram încălțată cu papuci de casă în formă de crocodil, îmi turam buburuza pe patru roți, mergeam după piept de pui și mâncare de pisici.
Țin minte că eram flămândă și grăbită, poate că de asta am pus-o la pământ și am mușcat din ea, m-am agățat cu dinții și cu unghiile de blana de urs polar și m-am cuibărit la pieptul ei.
Până să dau peste ea, îmi era foame. Ea m-a hrănit.
^
— Vrei să știi care e cuvântul meu preferat?
(Îl întreb și nu aștept niciun răspuns.
— Nu e ăsta pe care-l tatuăm?!
Pentru prima dată, aproape că pare mirat.
— Nup.
Mie aproape că-mi pare rău să-l dezamăgesc.
— Go ahead!
Și să-i zic că nu pot să-l pronunț.
— Se traduce prin: the feeling of building an emotional wall around oneself, which can lead to loneliness.
Mauerbauertraurigkeit, e german.
— Wall builder sorrow.
Mă completează el și încep să cred că e băiat deștept.
— Da.
Spun și, deși e aproape gata, abia acum încep să simt durere.)
^^^
În zilele cele mai bune, când reușesc să închid word-ul înainte să plâng, mă gândesc că nici măcar nu conține cuvinte. Că e o ecuație fără nume. Dar noi două am avut. Ne chema la fel, eram la pătrat. Am avut plusuri și minusuri și ne imaginam că după egal se vor aduna cel puțin o sută de ani, dar noi n-am ajuns din urmă nici măcar numărul cuvintelor.
Optzeci și șase, număr cu soț, deși noi ne-am jurat că nu ne vor trebui. Ea mi-a jurat că nu-i va trebui.
^
— Și ăsta ce înseamnă?
(Mă întreabă în timp ce curăță zona și aplică folia protectoare.
— Dengo.
Șoptesc și mă-ntreb cum să-i explic.
— Dengo.
Zice, pentru prima dată cu adevărat curios.
— E ca atunci când primești o îmbrățișare de la mama și te simți mic și protejat din nou.
— Dengo.
Repetă, pentru prima dată gânditor.
— Dengo.
Zic, pentru prima dată neîncrezătoare.)
^
În zilele cele mai bune, când reușesc să închid word-ul înainte să plâng, mă gândesc că nici măcar nu conține cuvinte. Că e o ecuație fără nume. Dar noi am fost o fracție și am durat doar o fracțiune de secundă. Înainte să ne despărțim, am notat ultimul nostru cuvânt, care în document a primit penultimul loc, Knuffel (Danish) it means hug.
Dar la final nu ne-am îmbrățișat.
^
— În cât timp se va vindeca?
(Întreb, deși nu este primul și știu foarte bine.
— Două-trei săptămâni.
Îmi spune și eu dau din cap.
— Dengo.
Repet și știu că vindecarea va dura mai mult.)
^
În zilele cele mai bune, când reușesc să închid word-ul înainte să plâng, mă gândesc că nici măcar nu conține cuvinte. Că e o ecuație fără nume, una cu litere.
Optzeci și șase, număr cu soț, deși noi ne-am jurat că nu ne vor trebui. Ea mi-a jurat că nu-i va trebui și eu am fost aia care, după ce s-a tras linia de final, nu s-a ținut de cuvânt.
^
— Ciao.
(Îi zic după ce mă-mbrac, în timp ce el curăță urmele trecerii mele pe-acolo.
— Bye.
Îmi zice și eu mă gândesc, cu jale, că engleza a devenit un fel de limbaj universal.)
^
În zilele cele mai bune, când reușesc să închid word-ul înainte să plâng, mă gândesc că nici măcar nu conține cuvinte, ci timp. În ultimul minut, întinse fiecare-n patul ei de o persoană, ne-am împletit mâinile și ne-am strâns degetele. M-am agățat de ea cu toată puterea, gândindu-mă că urma să-i dau ceva din mine și că, la nevoie, i-aș fi dat mai mult decât atât.
Am adormit amândouă și m-am trezit de una singură. În ultimul minut, mi s-a spus mai apoi, inima ei s-a zbătut ca o vrăbiuță într-o colivie.
Tot așa a și cedat.
^
— Dengo.
(Îi urez tipului în timp ce ies pe ușă.)
^
În zilele cele mai bune, când reușesc să închid word-ul înainte să plâng, mă gândesc că nici măcar nu conține cuvinte, ci imagini. Semne. Repere ale unei existențe împărțite la doi.
^
— Dengo.
(Îmi urează și el, iar eu respir ușurată că engleza nu a devenit și limbajul universal al iubirii.)