Povestire scrisă de Cristina Nicșulescu, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru felul în care surprinde traseul unui gând obsedant, și mai ales pentru felul în care tratează o temă gravă în cheie mică și delicată.”
Vremea fusese capricioasă, noaptea se făcea mereu frig și de abia de câteva zile se opriseră ploile. Dar azi era o zi perfectă, era soare și bătea doar un pic vântul, atât cât să facă aerul și mai proaspăt, să-ți vină să îl tragi adânc în piept, măcar la ieșirea din bloc, până să se facă simțite mașinile.
Încotro să o ia? Important era să facă măcar ăia 6000 de pași, cât considera smartwatch-ul că trebuie zilnic. I se păreau mulți, mai ales în zilele friguroase, ploioase sau doar întunecate, când nu se putea urni din casă și în general nu putea face mai nimic.
O coti la dreapta și apoi drept înainte pe bulevardul larg, mărginit pe o parte de cartierul ei și pe cealaltă de casele vechi, pe care le știa din copilărie, întrerupte din loc în loc de clădiri noi. Acum nu mai călca așa des pe aici, nu mai avea motive, dar tot se nimerea câte o plimbare, măcar o dată la câteva săptămâni.
Era un timp când știa pe dinafară toate gardurile și grădinile, avea repere clare care rămăseseră neschimbate mulți ani până când vechii proprietari au murit sau au vândut casele și peisajul s-a tot modificat. Acum avea repere noi, cafenele, florării, un Mega Image, o clinică de chirurgie estetică, și doar câteva case rămase pe loc, exact cum le știa, părăginite sau întreținute cât de cât. Casa fostei colege de clasă, casa bătrânului care avea o vulcanizare, și, undeva pe la capătul bulevardului, înainte de stația de autobuz, casa colegului de serviciu al tatălui ei, domnul… Eh, uite că uitase cum îl chema. O casă cu o grădină mare în față, unde domnul… locuia cu cele două surori. Hm, cum naiba de nu mai știa cum îl chema pe omul ăsta? Era destul de înalt și avea niște ochelari fumurii, destul de ciudați pentru vremea aia. Îi purta tot timpul, chiar și în interior. Avea un pic de strabism.
Ajunsă la capătul bulevardului se gândi să se întoarcă să mănânce ceva totuși până în ora unu. Era importantă mișcarea, dar și mâncatul regulat. Oftă adânc și o luă înapoi, amintindu-și de piatra descoperită în vezica biliară săptămâna trecută. Nu era chiar o surpriză că era ceva în neregulă cu bila aia, mereu avusese grijă să nu facă excese de grăsimi sau prăjeală și mulți ani scăpase fără nici o criză, dar acum toate se agravaseră brusc. Majoritatea prietenilor au sfătuit-o să se opereze: ce mare lucru o operație la vezica biliară? Ceva gen apendicită, nu e nimic riscant sau complicat. Dar anestezia, anestezia aia totală o îngrozea pur și simplu! Ar fi făcut orice să evite anestezii totale, mai ales pe măsură ce îmbătrânea și se apropia de vârsta la care tatăl ei fusese lovit de un Alzheimer galopant după o operație la rinichi cu anestezie totală. Și, să nu uităm, că și bunicul ei sfârșise tot așa, torturând întreaga familie cu același Alzheimer, care, desigur, pe vremea aia nu se numea așa, dar avea exact aceleași etape.
Of of și iar of. Poate se mai schimbase treaba cu anestezia, poate se dozau lucrurile altfel și creierul nu era așa de afectat. Dar cât de mult putea să stea liniștită dacă lua decizia să se opereze și observa după asta că uită tot mai mult și mai des? Atâtea filme, atâtea cărți, atâtea piese de teatru, toate îi aminteau mereu și mereu de pericolul care o paște. Nu era zi în care să nu se gândească la cât de mult o speria o bătrânețe similară cu a tatălui sau a bunicului. Când și cum constați că ești deja avansat pe panta aia fără întoarcere? Care sunt semnele clare? Care e momentul de inflexiune?
Își amintea foarte bine ce s-a întâmplat cu tatăl ei. Avea 65 de ani când s-a pensionat și, la scurt timp, a trebuit să se opereze la rinichi. Sigur că și înainte de asta dădea semne că uită multe lucruri, devenise foarte tăcut și prefera să zâmbească în loc să vorbească. Seara, când se mai dădea un film la TVR, avea mereu aceeași replică amuzantă: hei, dar noi am mai văzut filmul ăsta!
Și-i amintea destul de bine și pe colegii lui, auzea mereu și mereu povești despre ei, ce au mai făcut și de ce. Mama ei lucrase mult timp în același loc și îi știa bine pe toți, așa că subiectele astea erau mereu discutate în casă, la masă, în vacanțe. Și colegul ăla care locuia cu surorile lui în casa cu flori… Dar de ce nu își amintește numele lui? Poate nu se vorbea așa des de el. Nu era dintre cei foarte apropiați. Cum era Dumitrescu sau Ruxandru, Cuciureanu, Buzea sau faimosul șef Săplăcan, care îl chinuia pe tata cu deciziile lui comentate aproape zilnic la masă. Și totuși, ea trecea destul de des pe lângă casa aia cu flori. Cum să uite cum îl chema pe acel coleg? Ceva cu S sau cu Z parcă. Ceva scurt. Poate trecea pe acolo și nu se gândea la numele lui. Mda… nu e posibil totuși să fi uitat de tot. Trebuie să fie ceva, undeva care să îi amintească de omul ăla.
Dar ce ar fi să nu se mai gândească atât la subiectul ăsta care devine obositor și enervant? Poate dacă se relaxează și lasă să treacă un timp, numele ăla se va lega în mintea ei de o acțiune, de o propoziție rostită de cineva din jur și va reveni la viață. Își amintea vag că tatăl ei venise odată cu un buchet de flori din grădina lui. În jur nu mai este nimeni viu pe care să îl întrebe. Cine ar mai putea fi? Foștii colegi din generația lor au murit de mult. Poate să mai fie un vecin ceva mai tânăr care să își amintească de ei? Dar nu se putea imagina bătând la toate porțile din jur să întrebe dacă își amintește cineva de familia aia al cărei nume îi scapă! Și ce importanță avea până la urmă cum îl chema pe omul ăla!?
Seara a reușit să adoarmă destul de devreme. Nu își prea amintea visele, dar în noaptea aia creierul ei s-a mobilizat. A visat cât se poate de clar numele domnului cu strabism și ochelari fumurii. Nu a apărut el în vis, ci tatăl ei, și parcă niște colegi de birou. Toți repetau acel nume care începea cu litera Z! Nu mai știa dacă îl auzea, sau îl vedea scris sau pur și simplu i se revelase în vis. Ce bucurie, ce ușurare! Ce simplu părea totul acum. Deci nu uitase cu adevărat. Numele era acolo, în mintea ei, se învârtea într-o zonă îndepărtată, neaccesată de foarte mult timp, o zonă nerelevantă, fără vreo ancoră importantă. Dar pentru că și-a dorit atât de mult să îl redescopere, creierul ei a săpat și a săpat până a găsit informația. Ce lucru extraordinar! Un nume simplu, din două silabe, nu foarte comun, dar nici excentric. Visatul e un lucru extraordinar, creierul în general e ceva cu adevărat uimitor. A dormit până târziu, alte vise nu își mai amintea să fi avut.
Acum se vede lumină printre perdele, e trecut de 9 probabil, se trezește zâmbind. Deci gata misterul s-a rezolvat, și-a amintit numele domnului Z… Hopa! Știe sigur că și l-a amintit în vis, dar acum nu și-l mai amintește! Cum se poate așa ceva? Numele îi stă pe limbă. Era format din două silabe, și știe clar că s-a gândit în vis că era derivat dintr-un substantiv sau adjectiv care era la plural, sau la feminin, sau.… Cum să își amintească atâtea observații gramaticale visate și să nu-și amintească numele!? Asta este extraordinar de penibil. Se va gândi la altceva, își va bea cafeaua și numele va reveni cu siguranță. Doar l-a visat cu atâta claritate.
Trece cafeaua, trece micul dejun, se învârte prin casă și nu se poate apuca de nimic. Era ceva cu Z, ceva cu Z care are un sens. Găsește pe net o listă de nume de familie românești care încep cu Z. Nici nu par multe. Ia să vedem: Zăbălău, Zdrânc, Zecani, Zbanț, Zăcărean. Nu a auzit în viața ei nume ca astea. Oare există și nume mai normale? Care să sune cunoscut? Zdrancotă, Zeghici, Zăpăroiu, Zgrembunță.
Ce farsă mai e și asta? Cineva a pus intenționat pe wikipedia niște nume imposibile? Se descurajează să mai treacă prin toate. Toți acești oameni cu nume caraghioase nu par deloc reali. Nimic nu mai pare real legat de subiectul ăsta. Oare chiar a visat numele ăla sau creierul ei i-a dat impresia asta ca să o liniștească? Dar, stai! Poate mai e o șansă să rezolve problema și în alt mod. Undeva în dulapul cu acte e un dosar cu brevetele de invenție ale tatălui ei. Acolo își amintește că a zărit și o fotografie mare, mai mare decât un A4 cu multe, multe capete mici de ingineri. Caută febril și o găsește. Este o fotografie a unui panou uriaș pentru că fiecare cap nu e mai mare decât unghia de le degetul mic. Scrisul e absolut minuscul. Este colectivul institutului din anul 1972. Sunt peste 150 de cercetători. Caută și în alt dulap unde știe că are o lupă care mărește foarte mult. Tatăl ei colecționa timbre. Asta e ultima șansă. Apar nume cunoscute, mult mai multe decât își amintea inițial. Tomescu, Dobrescu, Cristali, Trandafir, sunt și 4 femei rătăcite printre atâția ingineri și cercetători. Și, undeva pe penultimul rând, cu un ochi într-o parte și altul în altă parte, este el: ZIMȚEA CONSTANTIN. Brunet, cu părul pieptănat în sus, pare la fel de real ca toți cei 150 de cercetători dispăruți. Zimțea, da! De la roți zimțate, un adjectiv la plural și la feminin. Își notează în jurnal cu litere de tipar acest nume. Domnul Zimțea, deci. Oftează liniștită și ușurată. Încă nu.
