Povestire scrisă de Claudia Tănăsescu, apreciată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „Pentru personajul atașant și finalul surprinzător și uman.”
— Bună ziua, dom’ profesor!
— Bu-bu-bună ziua! Profesorul se oprește brusc din mers, se uită peste ochelari la cele două adolescente sprijinite de zidul școlii, butonând la telefoane. Nu-și dă seama din ce clasă sunt, dar își ridică pălăria maro. Fetele sunt îmbrăcate în blugi largi, cu tăieturi prin care li se vede pielea și bluze mulate care le lasă abdomenul gol. Profesorul evită să se uite direct la ele, încearcă să zică ceva, dar bolborosește doar „aveți grijă…”, apoi pornește mai departe, adus din umeri, trecându-și servieta dintr-o mână în cealaltă.
Fetele încep să chicotească în urma lui.
— Ce o fi așa picat din alt secol?
— Gen… e de istorie!
Profesorul se oprește la semafor, pierdut în gânduri. E vineri și nu are nimic deosebit de făcut, acum, că s-au terminat orele. Nu se grăbește. Atunci aude vrăbiile și fața ridată îi e luminată de un zâmbet. Într-un tufiș de pe spațiul verde de lângă blocuri, cam uscat și plin de praf de la traficul intens, se aciuase un stol de vrăbii care ciripeau în toate felurile. Lasă să treacă culoarea verde a semaforului o dată, de două ori și mai stă acolo să le asculte. Într-un final traversează și se oprește pe partea cealaltă a bulevardului, la chioșcul de ziare.
— Bună ziua, doamna Maria. Ce mai faceți?
Doamna Maria se apleacă pe gemulețul chioșcului, o cutie minusculă de tablă tapetată cu ziare, care cuprind lumea modernă: războaie, politică, scandaluri, crize economice, întâmplări, accidente, dezvăluiri senzaționale, celebrități, aventuri, descoperiri, știință, istorie, dar și povești de dragoste în cărți la zece lei, pe care le citește și ea uneori, ascunsă în spatele tejghelei.
— Bună ziua, dom’ profesor. Uitați, cu munca. Încă puțin și e weekendul și vin nepoții în vizită.
— Ce bine că aveți nepoți!
— Păi dumneavoastră aveți și mai mulți copii decât mine, la școală.
— Da, da… dar să știți că nici copiii din ziua de azi nu mai sunt la fel.
— Cu ce vă servesc? Revista Historia, ca de obicei?
— Cum mă cunoașteți dumneavoastră! Știți cum se spune, că istoria se repetă. Aceeași poveste iar și iar. Doar că e tot mai mult rău în lume. Vedeți și dumneavoastră acum. Tot răul a pornit de la al doilea război mondial… comunismul… rușii… și noi n-am știut să ne apărăm țara, americanii n-au venit și apoi re-re-revoluția… mi-mi-minciunile și atunci… și atunci…
Profesorul începe să se bâlbâie tot mai mult, iar doamna Maria dă din cap înțelegătoare.
— Lăsați, nu vă mai consumați. Dumneavoastră știți atâtea.
— Așa spunea și nevastă-mea. „Și la ce te ajută că știi istorie? Oricum nu poți schimba nimic. Fă și tu ceva mai util!”
— Oh, dar nu-i adevărat! Dumneavoastră sunteți așa un om bun. Uitați, revista Historia! Are și subiectul dumneavoastră preferat, bătălia de la Stalingrad.
— Mulțumesc, doamnă, sunteți prea drăguță.
Ia revista, o pune în servietă și merge mai departe, cu privirea în pământ, vorbind încet de unul singur din când în când, pe lângă blocurile turn, cu farmacii, magazine second hand, bănci și jocuri de noroc la parter. În larma bulevardului, mulți oameni trec în grabă pe lângă el, fără să-i arunce vreo privire. Intră la Kaufland, deși nu-i place spațiul prea mare, aglomerația de produse, muzica, forfota. Dar măcar aici știe unde să găsească ce-i trebuie și e mai ieftin. Ia două beri Ursus la sticlă, o pâine, câteva felii de parizer, o supă la plic și trece printre rafturile cu dulciuri, uitându-se cu jind, ca un copil. Plătește, pune totul în pungă și iese.
La intrarea în bloc se oprește să mângâie pisica gri care se aciuase pe acolo de câteva săptămâni. Se așază pe bancă și îi scoate din plasă o felie de parizer. Pisica o hăpăie și se freacă de picioarele lui. Un timp mai alintă pisica, îi vorbește, apoi intră în bloc și urcă cu liftul până la etajul șapte. În casă îl așteaptă liniștea, perdelele cu broderie deasă care cufundă apartamentul de două camere într-o lumină difuză, mobilele din sufragerie încărcate cu cărți și bibelouri (nu-i plăceau, dar nu s-a îndurat să le arunce după ce a plecat nevastă-sa), bucătăria cu linoleum și mobilă albă de pal dezlipit pe alocuri, dormitorul cu pat dublu, în care doarme doar pe o parte (stânga, partea lui), peste care așterne cuvertura doar duminica. Scoate din pungă mâncarea și o pune pe masa din bucătărie. Apoi bagă mâna în buzunarul costumului maro și scoate un baton de ciocolată Rom. „Lasă”, își spune, „nu o să sărăcească Kaufland din cauza asta.” Rupe ambalajul și mănâncă cu înghițituri mici, să dureze cât mai mult.