15 ianuarie , 2025

VOLUPTATEA UNUI VIS

VOLUPTATEA UNUI VIS

Povestire scrisă de Livia Popescu, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „pentru vocea atașantă, cu umor, deopotrivă naivă și lucidă, pentru empatia pe care o creează cu naturalețe, pentru detaliile pline de prospețime ale relațiilor și motivațiilor personajului și pentru momentul în care ne e arătat acesta – unul suspendat între posibilități, un final deschis care m-a lăsat, ca cititoare, într-o poziție activă, alertă și responsabilă.”

Nimic nu s-a schimbat de când am început clasa a zecea. Nu mă pricep la nimic. Nu sunt un model pentru nimeni și nici măcar nu știu să socializez. Sunt o sălbatică. Nu știu să fac față provocărilor și fug cât mă țin picioarele dacă se întâmplă cumva să dau nas în nas cu vreuna. E foarte ușor să dai greș în anumite privințe, mai ales când cei din jurul tău par să reușească cu atâta ușurință. Nici măcar de un cont pe Instagram, cu ceva gen suntceamaimiștochiardacăsuntgrasă nu sunt în stare, adică nu am curajul.

Stau în pat și mă holbez la Diana– sora mea, care nu s-ar zice că e sora mea. Un metru și aproape șaptezeci, față de cei un metru și mai-e-mult-până-la șaizeci ai mei, cincizeci și cinci de kilograme ale ei, față de optzeci și șase de kilograme ale mele. Mama e grasă, tata e obez, eu semăn cu ei, ea nu știu cu cine. Totuși e clar că e de-a noastră, pentru că e leit mama când era mică.

S-a ars becul de la baie, iar tata, până cumpără altul, l-a înlocuit cu unul care face o lumină chioară, gălbuie. Diana și-a luat trusa de farduri și se machiază pe birou, peste caietele mele studențești, că ale ei rar stau împrăștiate așa, nu că ar fi vreo ordonată, ci a venit primăvara și mai bine îi vine de ducă decât să învețe pentru bac.

— Vreau să merg și eu cu tine în oraș, chiar trebuie să te rog în genunchi? mă trag înspre ea, în timp ce-și întinde cu ușurință fondul de ten pe față.

— Pufi, insiști degeaba, îmi spune, fără măcar să mă privească.

Diana are buze pefecte iar tenul ei este fără cusur. În schimb eu, din clasa a noua, mă lupt cu o acnee urâtă care pare să se agraveze. Mama nu vrea să mă mai ducă la doctor. La alt doctor. La ăștia la care am fost, n-am făcut nimic, doar să mă umplu de și mai multe coșuri și să plătim o grămadă de bani pe consultații și tratament. Mama zice că o să-mi treacă, doar să am răbdare, or eu nu mai pot să am răbdare. Băieții fug de mine, fetele asemenea. Uneori mi-e scârbă și mie de fața mea, dar n-am ce face, alta n-am. Mai sunt două grase în clasă, cu fețele numai coșuri, dar m-am săturat să tot stau cu ele, vreau cu fetele normale și cu băieții. M-am săturat să mă uit la toți ceilalți din clasă, la găștile din care n-am cum să fac parte, că nu îndeplinesc standardele.

— Nu-mi mai spune Pufi, că nu mai suport să te aud, ridic vocea la ea, exasperată.

— Dar cum vrei să-ți spun, Grasule? mă întreabă în timp ce-și face conturul buzelor cărnoase.

— Vreau să-mi spui pe nume. Mă enervezi când mă strigi așa.

— Bondoc, păi asta și urmăresc. Poate te fac cumva să nu mai mănânci atât.

— Nu mănânc mai mult ca tine, știi bine. Hai, te rog, ia-mă și pe mine în oraș, că mă plictisesc singură acasă, îmi mai calc o dată mândria în picioare și mă ciupesc cât pot de grăsimea de pe burtă.

Stratul e gros, abia pot să apuc între degete, dar durerea mă face să trec mai ușor peste umilința de a mă milogi. Am căpătat ticul ăsta de vreo câteva luni și am observat că mă simt mai bine când durerea fizică e mai mare decât aia din capul meu.

— Nu serios acum, chiar nu pot să te iau, s-a așezat Diana pe pat, lângă mine, cu buza de sus colorată într-un roșu burgund. Mă întâlnesc cu fetele și cu încă cineva – am cunoscut un tip mișto, îți povestesc când mă întorc, mi-a spus ea însuflețită, cu glas conspirativ. Poftim, dacă vrei, mergem mâine dimineață în mall.

— Vreau și eu în club, cu tine și cu prietenele tale. Vreau să-l cunosc pe tipul ăla mișto al tău…, am făcut o ultimă încercare, cu ochii în lacrimi. Eu n-am decât prietene plictisitoare. Și urâte. Și grase. Și cu acnee.

— Laura, ți-am spus de o mie de ori, nu pot să ies și cu tine, și cu ele. Vrei să facă mișto de mine din cauza ta? De ce crezi că te tot bat la cap să slăbești? Să nu mai râdă lumea de tine și să nu mai fiu nici eu pusă la zid cu soru-mea. În fine, lasă asta, hai să ți-l arăt pe tipul ăsta, Alex. E la Poli, uite și tu cum arată, a scos ea telefonul și mi-a arătat o fotografie cu un bărbos, îmbrăcat în geacă și pantaloni de piele, sprijinit de o motocicletă Harley-Davidson.

Arătos, musculos, viril, tot ce vrei, exact ca în reclame. Am dat să deschid gura, dar mi-a luat-o înainte.

— Nu-i al lui motorul ăsta, dar are și el. Oricum, e super tipul. Au zis și fetele că e ce trebuie, vezi ce brand are? Uită-te mai departe să vezi ce poze mișto mi-a făcut. Are un curs de artă fotografică sau ceva de genu’.

Mă ciupesc din nou de burtă, aproape de elasticul chilotului, cât pot de tare, ca să scap de invidia ce mă rodea pe dinăuntru. Diana s-a ridicat sprintenă din pat și s-a pus din nou în fața oglinzii ovale, cu rujul în mână. Privesc dintr-o suflare cele câteva zeci de poze. Diana în prim-plan, Diana în parc, Diana pe motor, Diana pe stradă, buzele Dianei, mâna ei, Diana în mall, Diana în fel și chip. E atât de frumoasă, atât de senină, atât de fericită de parcă mi-ar înfige cineva un cuțit în inimă și l-ar răsuci ca să-mi prelungească agonia. Fac zoom pe fața ei. Nici măcar nu e fardată în poza aia. Pielea e rozalie și se vede puful blondiu. Îi studiez cu atenție ochii căprui cu irizații verzi, retușați discret cu creionul dermatograf. Aici i-a scăpat puțin mâna, dar nu se vede cu ochiul liber. Trec peste părul ei șaten, cu șuvițe blonde și cărare perfectă pe dreapta. E singurul lucru de care se plânge Diana, cum că are păr prea puțin și firul prea subțire. Asta în comparație cu părul meu lung și cârlionțat. Se întreține greu un astfel de păr, uneori mă enervează că e așa și simt nevoia să îl întind cu placa. Toată lumea mi-l admiră, în rest trec neobservată. Și eu am ochii verzi, Diana recunoaște că sunt mult mai frumoși ca ai ei, dar degeaba, lumea vede întâi acneea, nu, vede întâi că sunt grasă, apoi acneea, apoi nimic nu mai contează. Impresia e deja făcută.

— Te rog, Laura, nu îmi mai lua fardurile, că nu vreau să mă umplu și eu pe față de bube. Să nu-mi spui că nu le-ai luat, că știu cum le-am lăsat, ridică ea mâna să mă avertizeze că nu glumește.

Înghit în sec. Nu mă pot abține, și nici nu vreau. Hainele nu pot să i le iau, că nu intru în XS. De fapt, mă enervează să întind blugii ei lângă blugii mei pe sârma de rufe. Sau tricourile, sau rochiile. Diana și-a luat acum blugii Levi Strauss. E beton în ei. Cândva o să fiu și eu, doar că nu știu când. Poate dacă îmi pun un balon gastric sau nu știu, fac altceva să nu mai mănânc. Am încercat tot felul de diete minune, dar n-a ținut. Mama zice că e o tâmpenie să-ți tai stomacul și că sunt senzuală așa cum sunt, că am forme frumoase, sâni exact cum trebuie și se mai reglează lucrurile după ce ai un copil. Apoi râde și continuă: fie slăbești, că nu e ușor cu copil mic, fie nu-ți mai pasă și uite așa ai rezolvat problema mult mai simplu și mai repede. Îmi aduc aminte iar cât sunt de grasă și mă ciupesc din nou, cu putere, de burtă. Am învinețită o bucată de piele cam cât palma de mare, dar nu se vede și nu știe nimeni în afară de Diana, căreia oricum nu-i pasă.

Mă uit la biblioteca de lângă fereastră. Jurnalul meu e camuflat între Mândrie și prejudecată și Învățare. O să-l iau după ce pleacă Diana și o să scot tot veninul din mine acolo. Până a doua zi se face la loc. Am mult venin, știu asta, deja sunt la al patrulea caiet. O să scriu și o să mă ciupesc din nou până o să mă învinețesc toată, și iar o să scriu, asta ca să mă eliberez. Poate că dacă n-aș mai sta în cameră cu Diana, ar fi mai bine, n-aș mai avea cu cine să mă compar, dar în apartamentul nostru cu trei camere înghesuite –  cu mobilă pe toți pereții, cu cele aproape o mie două sute de cărți primite gratis de la fiica doamnei Stanimir, atunci când a trebuit să elibereze urgent apartamentul de vizavi, că-l vindea, nu e atât de mult loc. Ca să nu mai vorbesc și de cele câteva luni pe an pe care le stă pe la noi mamaie de la Huși, mai tot timpul bolnavă.

Singurul lucru drăguț, care îmi face plăcere, e că scriu la un roman – Timeea se întoarce. M-am împotmolit puțin, de vreo săptămână mă tot gândesc cum rezolvă Timeea o situație complicată. Cred că o pun pe protagonistă să facă un curs de artă fotografică, cel mai bine, apoi să-și rupă piciorul în timp ce încearcă să fotografieze un pescăruș pe un gard din fier forjat. Neapărat să descriu aici și buzele Dianei, exact cum le-am văzut mai înainte la ea pe telefon, trebuie să fac asta înainte ca Timeea să aibă accidentul acela de mașină. Poate că introduc și un motociclist, da, așa am să fac, el o să provoace accidentul. Scriu la roman după ce pleacă Diana la date. Profa zice că am talent și imaginație, de fapt îmi și place, la română iau cel mai ușor notele. Știe că scriu la un roman și mi-a promis că mi-l citește. E singura care știe, în rest nici Diana, nici mama nu știu nimic. Probabil ar râde de mine și mi-ar spune că pierd timpul.

— Ce fac fetele mele? bagă mama capul pe ușă și ne vede – pe Diana gata de plecare iar pe mine în vârful patului. Ia-o, măi, Diana, și pe Laura cu tine, prea stă toată ziua cu nasul în cărțile alea, se roagă ea, neconvingător, de Diana.

Se apleacă și ridică un tricou căzut de pe marginea scaunului, apoi se așază pe pat, lângă mine, și mă freacă energic pe spate de câteva ori. Nici eu, nici Diana nu-i răspundem.

— Laura, dacă vrei, mergi cu mine la mamaie. Trebuie să-i fac niște cumpărături, apoi să văd de ce mai are nevoie de făcut prin casă, îmi spune mama, ca de fiecare dată când vede că sunt lăsată pe dinafară.

— Nu merg, mama, îi răspund țâfnoasă. M-aș plictisi. Mai bine stau acasă și citesc.

— Ei, dacă stai acasă, foarte bine. Plec și eu, nu mai aștept să termine mașina. Scoți tu rufele, le întinzi și bagi și cealaltă mașină, da? așteaptă mama confirmarea de la mine. Diana, te las undeva?

Diana se uită scurt la mine ca și cum ar zice mucles, știu că urmează o minciună, dar nu-mi pasă. Mă întind după punga cu chipsuri, aproape goală.

— Nu. Mă duc cu metroul și mă întâlnesc cu fetele în Centrul Vechi. Vezi că o să dorm la Elena, că pleacă ai ei la țară, te sun când ajung la ea, ca să stai liniștită.

Eu nu știu să mint ca ea, dar aș vrea să învăț. Diana nici nu clipește când minte, e veterană. Bine, poate că și mama e prea credulă, dar nu e problema mea.

Au plecat amândouă. Parcă liniștea din casă mi s-a așezat pe umeri și mă strivește. Nu-mi place să stau singură. Aud cum pornește pompa de evacuare a apei de la mașina de spălat. Se aude un claxon afară. Am terminat chipsurile și acum mototolesc punga. Îmi place sunetul. Trag cu mâna firimiturile de pe pilotă. Mâine o să dau cu aspiratorul, tot eu, că Diana zice că e într-a doisprezecea și trebuie să fie scutită de treburile casnice, ca să se poată concentra mai bine pe învățat.

Deschid ușa dulapului și iau din spatele tricourilor o pungă transparentă pe care o golesc pe pat. Tai eticheta unui sutien, și a unui chilot cu talie înaltă, din dantelă neagră. Scot dresurile cu bandă adezivă din cutia cu scris auriu, în relief, îmi dau jos hainele și-mi pun chiloții, care-mi acoperă perfect vănătăile de la ciupiturile sistematice. Închid sutienul, iar sânii mei stau strânși în el, într-un echilibru fragil. Îmi rulez dresurile pe picior, apoi încalț pantofii cu toc înalt ai Dianei. Eu n-am, nu port așa ceva, dar mai merg pe ascuns prin casă cu pantofii ei, cât să-i lărgesc și să o aud cum se plânge. Îmi desfac părul care se revarsă ca eliberat dintr-un corset prea strâns, apoi mă rujez apăsat cu rujul roșu-burgund al Dianei, pe care zice ea că n-ar trebui să-l mai ating. Ies pe hol și mă privesc în oglinda mare, de pe perete. Îmi fac un selfie, acoperindu-mi fața cu telefonul. Cum zicea Gionny? Voluptuoasă. N-are nimic că ești plinuță, important e să fii voluptuoasă. Și să ai atitudine.

L-am cunoscut pe Gionny acum vreo lună. M-a confundat cu cineva pe stradă. A fost chiar pe bune, știu și eu cum se agață fetele, dar de data asta n-a fost cazul. Cine să mă agațe pe mine? Am sfârșit prin a bea un energizant cu el, pe bancă, în fața școlii. O aștepta pe soră-sa. Și tu stai prost cu stima de sine? m-a întrebat la un moment dat. Mi-a spus că are un studio, face fotografii pentru o firmă ce produce lenjerie intimă, și chiar se caută modele pentru mărimi mari. I-am spus că nu mă ajută fața, că nimeni n-o să vrea să vadă o fată cu ten acneic. A râs. Ai uitat de Photoshop? mi-a deschis el ochii. Hai la un shooting, să vedem cât de fotogenică ești. N-ai nimic de pierdut. Dacă ieși bine, câștigi bani frumoși, poți câștiga și mai mulți, dar despre asta vorbim atunci, m-a analizat el din cap până în picioare. O să poți să-ți tratezi și acneea. Faci multe când ai bani. M-am cam speriat, dar l-am văzut cu sora lui – e în clasa a doua, și m-am liniștit. N-are cum să fie un om rău.

Săptămâna trecută mi-am făcut curaj și mi-am cumpărat lenjerie intimă, de dantelă, scumpă al dracului. Mi-a fost frică s-o probez până acum, să nu fiu dezamăgită și de asta. Cu Gionny vorbesc pe whatsapp, mă încurajează să vin să fac câteva poze, deși nu mă pricep la de-astea. Mă gândesc că aș putea să scap de acnee și să-mi pun balon gastric. Nici Dianei nu i-ar mai fi rușine cu mine. Dacă nici acum nu îndrăznesc să fac ceva să schimb lucrurile, atunci când?

Mă uit din nou în oglindă. Cum zicea el? Voluptuoasă.

#livia popescu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *