Povestire scrisă de Elia Ghinescu, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „pentru imaginile sale puternice, pentru ritmul bine susținut și pentru senzația de urgență pe care o creează. Îmi place felul în care lasă să se întrevadă încă de la început un final a cărui intensitate aruncă o lumină aparte asupra fiecărui detaliu de viață și umanitate ce se îndreaptă spre (ceea ce atunci devenise deja) inevitabil”.
Băiețelul deschise larg ochii, speriat de sunetul sirenei.
Alerte de raid aerian se tot auziseră de câteva zile încoace, în oraș. La cei zece ani ai săi, Yuto știa că acele sunete ascuțite însemnau război. Uneori porneau ziua în amiaza mare. Fugea și el alături de oamenii mari, dacă îl prindea raidul pe stradă. Privea și el acolo unde priveau ei, către avioanele care tăiau cerul în toate direcțiile, alerga și el încotro alergau ceilalți. Dacă se nimerea la școală, se înghesuia cu ceilalți copii între pereții adăpostului întunecos de sub clădire, până nu se mai auzea alarma și profesorii îi lăsau să iasă. După câteva zile, însă, oamenii se obișnuiseră și păreau că nu se mai tem așa tare, dar tot se uitau în sus cu toții, cercetând cerul. Nimic nu venea de acolo.
Sări din așternuturi, frecându-se la ochi. Privi spre patul surorii lui, care dormea de-a latul. Nanami mereu se foia în somn, căutându-și păpușa. Luă păpușa de jos și i-o puse în brațe. Auzi voci în bucătărie și se îndreptă spre ușă.
— Nu te speria, Yuto, îi zise Aiko, văzându-l pe fiul ei cum lipăie somnoros, cu tălpile goale, pe podeaua bucătăriei. E doar o altă alarmă.
Yuto știa că mama lui se trezea mereu înaintea tuturor.
Aiko coborâse din pat puțin înainte de ora 7, dăduse drumul la radioul din bucătărie și deschisese larg fereastra, lăsând căldura începutului de august să intre în camera scundă. Strângându-și cordonul rochiei de casă, pusă peste cămașa de noapte subțire, poposise câteva clipe să privească pe geam la șirurile de lilieci colorați, aliniați de-a lungul malurilor râului Ota. Vedea Podul Miyuki deja plin de oameni care se îndreptau spre muncă. Ea fusese detașată să lucreze la poșta din sudul orașului, iar soțul ei please înainte de răsărit, pe șantierul din centru. Din cutia de lemn a radioului, vocea înțepată a crainicei vorbea despre sacrificiu și unitate națională, despre eforturile de război ale Japoniei și despre încercările guvernului de a susține moralul populației. Apoi auzi sirena.
— Am transpirat azi-noapte, uite, am parul ud, spuse Yuko morocănos.
Copilul se lipi de pieptul ei, căutând îmbrățișarea care mereu îi potolea fricile. Aiko îl pupă pe frunte, lângă cicatricea rămasă în urma pojarului, și-și trecu mâna prin părul lui scurt și negru.
— Hai, e deja ora 7, fuguța la spălat. Nanami s-a trezit?
— Nu, mamă, Nanami doarme. Tata a plecat deja? întrebă Yuto, alungând cu gesturi largi o muscă ce i se puse pe obraz.
— Da, a plecat acum o oră. Imediat o trezesc, apoi vă aștept la masă pe amândoi. Nanami, puiuță, hai să ne trezim, altfel întârzii la grădiniță, spuse mama, intrând în dormitorul copiilor și mângâind creștetul fetiței.
Își îmbrăcă pantalonii scurți negri, cămașa albă cu mâneci scurte, își puse sandalele și se așeză la masa rotundă, unde îl aștepta deja micul dejun. O porție de orez fiert pentru el, una pentru sora lui. Un măr verde stătea singuratic, ultimul, peste cartea de colorat a surorii lui, uitată în bucătărie din seara trecută. O privea pe mama cum cânta împreună cu Nanami, în timp ce îi împletea părul negru. Sora lui era mereu veselă, ea nu se trezea niciodată speriată, ea îi purta de grijă doar păpușii, de care nu se despărțea niciodată. Uneori o lua și la grădiniță.
Yuto abia aștepta să ajungă la școală. Prima ora avea sport și urmau să joace fotbal. Lovi o dată, scurt și precis, mijlocul mesei cu palma dreaptă, apoi ridică încet mâna, fericit că prinsese musca, în sfârșit. Azi sunt portar, așa hotărâse zilele trecute, împreună cu colegii de clasă. Dar înainte de asta, trebuia să o lase pe Nanami la grădiniță.
Școala se afla pe malul brațului drept al râului Ota, care traversa orașul. Trebuia să treacă peste podul Miyuki și să meargă pe jos cam un kilometru, spre centru. O prinse de mână pe Nanami când traversară strada. Se opriră în fața unei vitrine și se strâmbară unul la altul, ducându-și mâinile la nas și scoțând limba. Apoi porniră mai departe râzând. Aerul era cald și greu, iar cerul, de un albastru sticlos. Nanami aproape că sărea, nu mergea, săltându-se când pe un picior, când pe altul. După pod, se întâlniră cu colegul lui de banca. Hiroshi se dădu jos de pe bicicletă și continuă să meargă pe lângă ea, alături de Yuto și de Nanami. Povesteau și râdeau. Ajunse la grădiniță, Yuto scoase din rucsac mărul luat de acasă și i-l dădu surorii lui.
— Nu te îngrijora, totul va fi bine, îi spuse Nanami, iar Yuto îi zâmbi, apoi își continuă drumul, alături de Hiroshi, spre școala aflată în clădirea alăturată.
La ora 8 începu ora de sport. Adunați pe terenul din spatele școlii, copiii se aliniaseră deja, când profesorul ajunse lângă ei. Se împărțiseră în două echipe și acum se salutau reciproc, plecându-și capetele, unii spre alții.
Yuto se asigură că bicicleta lui Hiroshi stătea bine rezemată de băncuța din spatele porții lui. Apoi își îngroșă linia semicercului cu o bucată de cărămidă roșie. Un vânticel fierbinte scutură florile de liliac roz de la marginea terenului de sport. Profesorul fluieră scurt și meciul începu. Cu palmele pe genunchii îndoiți, Yuto urmărea mingea cum se duce de la un jucător la altul, de-a lungul și de-a latul terenului. Ah, a ratat, nu-i nimic, data viitoare va nimeri poarta, îl încuraja în gând pe Hiroshi. Iar el, acolo, în locul în care se afla, era pregătit să-și apere poarta chiar cu prețul vieții. Nu va permite mingii să treacă de el.
Sirena școlii porni din nou, făcându-i pe copii să se oprească din alergat și să-și acopere urechile cu palmele. Un val de căldură zgudui liliecii. Mingea se rostogoli, scăpată dintre picioarele copiilor, și ajunse lângă roata din față a bicicletei. Yuto întinse brațele, ca pentru a se apăra. Câteva petale fierbinți i se rostogoliră pe brațele goale și i se opriră, sfârâind, pe podurile palmelor. Ridică ochii spre cer și văzu pasărea de fier cum se depărtează. Nici să clipească, nici să respire n-a mai apucat. Liliecii sunt pulbere. Și nu mai e nimeni să vadă asta. Doar umbra bicicletei s-a lipit pe asfalt, și a rămas acolo, încremenită.