Povestire scrisă de Florentina Ionaș, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „pentru emoție, pentru credibilitatea vocii și frumusețea observațiilor naratorului, pentru că arată cu multă duioșie un personaj marginal într-un fel demn, luminos, în toată complexitatea sa, pentru personajele memorabile și atașante, pentru relații frumos construite și pentru că surprinde minunat schimbările, inclusiv cele ale naturii”.
Mama nu e o curvă. Nu știu ce înseamnă cuvântul ăsta, dar nu cred că e ceva frumos, pentru că bunica îl spune mereu, iar bunica nu o iubește pe mama. Am dus un scaun în livada din spatele casei și merg acolo când bunica se supără pe tata pentru că a primit-o pe mama în curte, în lipsa ei. Stau în livadă cu Negrilă, câinele meu. Tata mă lasă să-l dezleg de câte ori vreau și să-l plimb pe stradă, cum fac oamenii la oraș. Negrilă e negru cu pete albe și pare un câine detectiv, pentru că strânge tot ce pierd oamenii pe drum. Odată a adus un pachet de cafea în gură pe care îl pierduse Nea Mircea, vecinul care se duce beat, noaptea, acasă. Tata n-a lăsat-o pe bunica să bea cafeaua, a spus că i-o dă doamnei învățătoare, cadou de ziua femeii.
Nu am doar câine, am și o țestoasă, un hamster, un porumbel și o pisică. Cu ei m-am jucat toată vara, pentru că Eleonora a plecat în altă țară, iar Răzvan a venit o singură dată de la București. Oricum el voia să se joace doar lego toată ziua. I-am spus că mai bine ne jucăm de-a caii, dar a zis că ăsta e un joc pentru bebeluși fără minte, noi nu suntem cai. El nu știe prea multe despre animale, dar are telefon și un calculator cu multe jocuri. Într-o zi a văzut un șarpe în șanțul de la poartă și a fugit atât de repede, că i-au sărit papucii din picioare. Eu nu m-am speriat, m-am apropiat de șarpe, să văd dacă este negru sau maro. Dacă este colorat cu negru sau maro, este șarpele casei și nu ne face nimic rău. Dacă are un V pe cap, ăla e viperă. Am mers cu Răzvan la casa lui Stela, femeia aia foarte bătrână, care se ungea cu margarină Delma pe picioare. Stela mi-a lăsat fluierul ei, mi-a spus să merg să-l iau din cuptorul de la sobă, înainte să ajungă noii stăpâni. După ce a dus-o băiatul ei la azil, au venit niște oameni bogați, cu o mașină mare, și au cumpărat casa. Tata zice că o s-o dărâme și o să construiască o vilă în locul ei. Când am ajuns noi la Stela, ăia erau deja acolo. De unde stăteam, îi auzeam vorbind:
— Ce să se mai gândească, n-ai văzut-o? O sărăntoacă, i-a încăput tot într-o pungă. Bărbatul care vorbea era burtos, fuma și râdea.
— L-ai văzut pe ăla, pe fi-so, când i-ai întins banii? Îi tremura mâna. Ăsta era pitic, își rodea unghiile și scuipa.
— Ah, băiete, voi face din locul ăsta un paradis, a zis Burtosul, în timp ce-și freca mâinile.
Fumul de la țigările lor venea spre noi. Răzvan a tras tricoul peste gură. El nu suportă unele mirosuri. Ne-am furișat în spatele casei. Am ajuns la scară și m-am cățărat pe fereastră. Răzvan nu a vrut să meargă cu mine, m-a așteptat jos. Eu m-am împiedicat și am căzut pe partea cealaltă, chiar în mijlocul camerei. M-am speriat și mi-am ținut respirația. L-am auzit pe Răzvan fugind și mi s-a făcut și mie frică. S-a auzit vocea Piticului:
— E vreo javră de câine, la cât de ciuruit e gardul ăla…
— Lasă-i să-și facă de cap, de săptămâna viitoare nu-i mai prind pe-aici! Burtosul vorbea de pe treptele casei.
— Ce frumusețe de lac, ai dat lovitura cu locul ăsta, vom scoate bani frumoși de pe urma lui! zicea Piticul. Amândoi au intrat în casă și au trântit ușa în urma lor. M-am cățărat din nou pe fereastră și m-am prins cu mâinile de pervaz. O mână mare și grea m-a tras înapoi. Era Burtosul. M-a întors cu fața spre el și s-a holbat la mine:
— Ce faci, drăcovenie, nu ți-e rușine? A uitat mă-ta vreo comoară aici?
Am început să plâng și i-am spus că mi-a lăsat Stela fluierul ei în sobă.
Amândoi au râs în hohote, iar Burtosul mi-a spus:
— Hai, ia-l și dispari, până nu mă răzgândesc și te-ndes pe gura sobei!
Îmi venea să-i trag un pumn, dar am luat fluierul si am fugit. Afară soarele strălucea cu putere. Lângă poartă, o lumină verde-albăstruie se vedea din iarbă. Era un ciob. L-am ridicat și l-am apropiat de ochi. Prin el vedeam cerul, iarba, copacii, dar și pe Răzvan. Toate într-un amestec. A doua zi, Răzvan s-a întors la București, iar eu am rămas din nou doar cu animăluțele.
A fost cea mai călduroasă vacanță de vară, mi-ar fi plăcut și mie să merg cu Răzvan la mare. El zice că merge de când avea doi ani. L-am întrebat cum arată marea în realitate, pentru că eu am văzut-o doar la televizor, iar el a spus că este ca o gârlă mai mare și albastră, chiar verzuie în unele locuri. Se duce dimineața devreme și vede cum iese soarele din apă, iar seara merge să vadă cum se ascunde la loc. Mi-a promis că îmi va aduce apă de mare într-o sticlă și multe scoici. Le voi primi în vacanța de Crăciun, când va mai veni pe la bunicii lui.
Gârla a secat și nu am mai făcut baie, ca anul trecut. Mi-am imaginat că toată curtea noastră este un acvariu uriaș, iar eu sunt un pește care înoată. Când venea mama să mă vădă, nu mai eram pește. În ziua aia deveneam din nou om. Mama vine doar duminica dimineață, când bunica e plecată la biserică. Bunica se duce acolo să vorbească cu Dumnezeu, dar eu nu cred că l-a văzut vreodată. Prietenul meu de la București spune că Dumnezeu este ca Moș Crăciun, nu-l vezi niciodată pentru că nu există. El crede că părinții sunt Moș Crăciun.
Vara asta, tata a construit o bancă la poartă, unde să stau cu mama când vine la mine. Eu și mama nu vorbim prea mult, mâncăm înghețată sau bomboane și ne uităm la oamenii care trec pe stradă. Toți oamenii din sat ne cunosc, dar unii ne salută și râd, iar alții trec pe lângă noi de parcă suntem invizibili. Vreau să fiu unul dintre oamenii ăia mari, să am o curte cu multe animale și să trec pe stradă, pe lângă mine și pe lângă mama.
I-am spus lui mama că nu pot să dorm noaptea și mereu zice că sunt prea mic pentru asta, doar oamenii mari au insomnii. M-am supărat pe ea pentru că nu mă crede, am aruncat înghețata în șanț și am fugit, urlând să nu mai vină niciodată. Mama a rămas pe bancă, dar eu am intrat în casă, am deschis fereastra și am strigat să plece. Ea nu spunea nimic, stătea acolo, fără să se miște. Apoi s-a ridicat, s-a uitat spre mine și mi-a spus uneori, ești la fel ca ei. Am întrebat-o care ei, dar a plecat.
Școala e aproape de casa mea, eu nu merg ca ceilalți copii, cu microbuzul, mă duc pe jos. Pisica se ține după mine în fiecare dimineață, dar când ajunge la pod, se oprește. Înainte, când podul era mic și părea că se dărâmă, pisica trecea peste el. Acum, de când l-au reparat, nu mai vrea să treacă pe partea cealaltă. Tata zice că face așa pentru că s-a obișnuit cu răul și fuge de bine, așa cum a făcut mama. În vacanță am mers în fiecare seară, pe bicicletă, până la școală. Odată am luat-o și pe ea în brațe, dar s-a zbătut, m-a zgâriat și a sărit. De atunci nu se mai apropie de pod, rămâne aproape de curbă și se uită după mine.
Nea Ion, veterinarul, a murit. Bunica zice că băutura i-a ars stomacul. Am plâns puțin, Nea Ion era singurul care se bucura când ne vedea la poartă, pe mine și pe mama. Am fost cu bunica la înmormântare, dar nu m-am uitat la el, bunica a spus că o să visez urât și o să fac pipi în pat. Am strâns toți banii pe care i-au aruncat după mort, vreau să-i cumpăr un coteț lui Negrilă, acum stă într-un cazan răsturnat.
I-am spus lui Nea Gigi planul meu, el este singurul om mare care vorbește cu mine. A fost profesor când era tânăr și i se zice Profesoru’. Când stau cu Negrilă în livadă, Nea Gigi vine lângă gard și mă întreabă ce mai fac, ce îmi fac animăluțele. El mi-a arătat prima dată un arici. L-a adus de pe deal, într-o găletușă. A zis că îl ține până se face mai mare și apoi, când nu va mai fi pui, mi-l va da mie.
Doar Nea Gigi mă crede că nu pot să dorm. Spune că nici el nu doarme noaptea și m-a învățat să zic mereu, cu ochii închiși, mi-e somn, mi-e somn, mi-e somn. M-a luat de multe ori cu el în pădurea de pe deal. Am văzut căprioare, păr de mistreț prins în gardul de sârmă și chiar o familie de vulpi. L-am întrebat dacă mama va mai sta cu mine și cu tata vreodată, credeam că el știe, e cel mai deștept om din sat, m-am gândit că sigur știe și asta. Dar a zis doar să nu mă mai necăjesc și să merg pe potecă, nu prin iarba înaltă, să nu mă muște ceva.
Când e supărat, Nea Gigi nu vorbește. Trece pe lângă mine și nici nu mă salută. Îl urmăresc din livadă cum urcă încet la deal, până când nu se mai vede. Nu plec, stau acolo până când îl văd ieșind din pădure. Lui Nea Gigi îi e mereu frig, poartă haine groase chiar și când e cald și vorbește despre ploi, furtuni și zăpezi.
Oamenii bătrâni nu au părinți. Am aflat asta tot de la Nea Gigi. Pe el cine îl spală pe cap și cine îl îmbrățișează când plânge? Poate de aceea nu l-am văzut niciodată plângând, știe că nu are cine să-l ia în brațe. Când a murit cățeaua lui, Lizuca, eu am plâns, dar el nu a zis nimic, a intrat în casă și nu l-am mai văzut câteva zile. Am uitat să vă spun că el poartă hainele pe dos. M-am îmbrăcat și eu așa de câteva ori, mă face să râd, dar bunica mă ceartă și îmi spune dacă unu e prost, trebuie să fii și tu al doilea? Nea Gigi nu e prost, e doar trist.
Vara, pădurea de pe deal arată că un monstru care deschide gura. El intră acolo, în întuneric, cred că se duce într-un colț și plânge. Lacrimile de om mare îi cad pe obraji, pe haine și pe pământ. Și când se termină toate lacrimile, monstrul îl scuipă afară. Lui Nea Gigi i-a fost prea frică de ploi și de zăpadă. S-a dus la sfârșitul verii, înainte să începem școala. Nimeni nu a mai aruncat cu bani, nici nu i-aș fi luat. Înainte să-l bage în groapă, m-am uitat la el, a fost singurul mort pe care l-am privit. Era trist, ca atunci când trecea spre pădure și nu mă saluta. Înainte ca popa să pună capacul coșciugului, am alergat și l-am îmbrățișat. Bunica m-a certat tot drumul spre casă, dar eu nu o ascultam. Mergeam lipit de ea, cu ochii închiși și mi-l imaginam pe nea Gigi ieșind din pădure, fericit. Când am ajuns acasă, m-am așezat în pat, am închis ochii și am repetat mi-e somn, mi-e somn, mi-e somn.
A două zi de dimineață, am văzut păsările plecând, iar spre seară a început să plouă. Pădurea arată ca radiografia pe care a adus-o tata de la spital, când a căzut din căruță. I se vedeau coastele. Dacă mă uit acum spre pădure, văd tot în interiorul ei, văd animalele care se plimbă, văd fazanii și frunzele care cad. L-aș fi văzut și pe Nea Gigi dacă ar fi fost acolo. Nu știu cum e pe lumea cealaltă, dar sper să nu-i fie frig.