Povestire scrisă de Andrada Clonțea, aleasă de Cosmin Perța la atelierul de nuvelă din toamna lui 2024.
— Mare imbecil mai ești, nea Fane. Vezi cum dormi noaptea, că nu știi mâine cine e sus și cine e jos dintre noi doi. Azi în Timișoara, mâine-n toată țara.
Mi s-a pus o pâclă neagră pe ochi, jur că l-am văzut cu ochii minții trântit cu capul de-o bordură și creierii lipiți de asfalt. M-a văzut că întind mâna după satâr și a rânjit la mine, de parcă era cine știe ce sculă. Nu e nicio sculă, e un pârlit de subinginer la Dacia, abia venit în oraș. Stătea cu mâinile în șold, cu pieptul umflat – să pară mai mare – și dădea din gura aia de prost. La mine în măcelărie, unde eu l-am invitat să jucăm table. Mi-a zis că oamenii se gudură pe lângă mine numai ca să nu-i tai de la porția de carne, altfel nu dau doi bani pe mine. Știe el. Uite, că nu știe. Eu beau cu toți coloneii, doctorii și profesorii din cartier. Mă invită și la ei acasă – la ce mese am fost eu, unde vine Cintilică să-ți cânte cu vioara la ureche, ăsta nici nu visează. Nu cred că are spatele asigurat, mi s-ar fi spus. Și dacă nu mi s-ar fi spus, oricum îi știu pe toți după uitătură sau după funcție. Bine că m-am abținut. Mă scăpa nașu’ Virgil dacă făceam vreo nefăcută, cum m-a mai scăpat și atunci când l-am pocnit pe unul de era să dea ortul, dar e mai bine să nu își facă obligații pentru mine. Tiripliciul mi-a întors spatele și a ieșit din magazin cu pași apăsați, apoi m-a făcut imbecil. A vorbit tare. Intenționat a vorbit tare, să îl audă și alții. Am ieșit după el și l-am înjurat de nu-l mai spală zece ape. Trebuia să-mi răcoresc sufletul, cumva și să văd cine l-a mai auzit pe ăsta.
În piață doar Rozica e ieșită la țigară. E îmbrăcată cu hăinuța aia verde care îmi place mie. Știe că îmi place, cred că de-aia a și luat-o azi – e cam subțire pentru vremea asta. Iar în cofetărie e la fel de frig ca afară. Mai sunt câteva zile până la Crăciun și speră că am să-i dau vreun mușchiuleț de porc, pentru copii. Mi-a mai făcut apropouri, iar eu m-am făcut că nu înțeleg. Apoi i-am făcut eu apropouri și ea s-a prefăcut că nu înțelege. Așa merge joaca. Știe ce vreau de la ea și, până nu se lasă, nu mă las nici eu.
— Dar, știu că ești nervos tare, nea Fane. Cine e tovarășul? Nu l-am mai văzut pe la noi.
Îmi dau seama că încă țin satârul în mână, dar Rozica nici nu a clipit.
— Un neica nimeni, Rozico. Un bețiv care vorbește aiurea, nu mă pun eu la mintea lui.
— A zis de Timișoara. Matale știi ce e în Timișoara?
— Nu e nimic cu care să-ți frămânți capul ăla frumos. Ia spune, te-ai mai gândit la ce ți-am spus?
Chicotește, s-a mai gândit. Sigur îi place de mine. În fond, de ce nu i-ar plăcea? O mai fi auzit și de la alte fete ce știe Fane să facă.
— Prin cartier se aude că e treabă serioasă. Cică de-aia au interzis adunările de mai mult de trei persoane. Au adus armata, i-au bătut pe oameni, unii au și murit. Tineri, optișpe-nouășpe ani, un pic mai mari decât Doru al tău.
— Dacă au adus armata, știu ei de ce au adus-o. Doruleț e băiat cuminte, nu face el de-astea. E băiat deștept, merge la olimpiade. De ce să iasă în stradă? Nu-i dau eu de toate?
— Păi, n-am zis de Doru, am zis că au murit copii de-o vârstă cu Doru. Eu îi înțeleg – s-au săturat să le fie greu. M-am săturat și eu.
La asta nu mă așteptam. Părea fată cuminte, la locul ei. Ce știe ea ce înseamnă să fie greu? Are serviciu bun unde nu se spetește prea tare, casă primită de la stat, cu baie proprie. Nu trebuie să meargă în fundul curții, cu felinarul după ea. Mamaia mea nu se mai plângea că a născut cinci copii și i-au trăit doar doi. Era cu burta la gură și nu o ierta arendașul, ba parcă mai tare o chinuia și o trimitea la muncile cele mai grele, ca pe ocnași. De mama, ce să mai zic? Tata în concentrare, ea – slabă ca o stafie, ne dădea nouă ultima frimitură și ultima boroghină, iar ea se sătura uitându-se la noi. Acum o ducem bine toți – numai cine nu vrea să îi fie bine o duce rău. Da, s-a mai oprit curentul, nu e apă caldă mereu – ca și cum astea sunt probleme, dar ne-am plătit datoria externă. Când ai datorii, te strângi la pungă. Așa a făcut și tovarășul Ceaușescu, ca orice bun gospodar. Nu se bagă banane de Crăciun – iete, scârț. Că Ștefan cel Mare mânca banane. Nu mânca, nici nu știa că există. Au ieșit în stradă niște scelerați. Foarte bine că i-au bătut, să se învețe minte și să le ia și familiile la întrebări. Cum să crești, tovarășe sau tovarășă, un asemenea copil, care mușcă mâna care l-a hrănit?
— Măi, fetițo, eu zic să ai mare grijă ce scoți pe gură. Mie-mi ești dragă și nu vreau să-ți fac rău, dar altul, nu știi unde te toarnă, de-ți lasă copiii fără mamă. Mai bine spune-mi când e Vasile de schimbul trei.
Și-a lăsat ochii în pământ și nu mai zice nimic. Stinge țigara și o strivește cu vârful cizmei. E ca și a mea, acum.
— Mâine seară. Dacă află Vasile, sau nevastă-ta? Și dacă rămân gravidă, Fane? Mi-e frică.
Mă uit lung la ea, nu-i răspund și o las să se perpelească. De-acum o să se roage ea de mine. Și să nu creadă că mai vede mușchiuleț. Să fie mulțumită dacă îi dau o pereche de adidași de porc.
Se apropie de ora prânzului și încă nu le-au dat drumul copiilor de la școală. Le mai arde ăstora de carte azi cum îi arde mielului de tăiere. Se gândesc numai la vacanță, zăpadă și bulgăreală. Încă nu a nins și e bine că nu a nins, am drumuri de făcut. Am și lanțuri să pun pe Dăciuță, dar sper să pot lua duba de la Ionică, dacă l-or lăsa să o ia acasă. De Crăciunul trecut nu i-au dat-o și mi-a rămas mirosul de porc în portbagaj câteva săptămâni. Mirosul de porc e ca mirosul de prost – dacă stai prea mult în preajma lor, îți intră și ție în piele. Cum era să pățesc eu azi, dacă nu se dădea de gol subinginerașul. Am stat vreo două ore cu el la table. Ba mă bătea el, ba îl băteam eu, i-am dat și un marț. Am spus bancuri, ne-am râs. Am irosit pe el și câteva păhărele de țuică de-aia bună. Brusc, s-a ridicat de pe scaun și s-a dus ață la dulăpiorul de sub tejghea. N-am avut timp să-l opresc. L-a deschis și a găsit pachetul cu organe și o jumătate de calculator de porc. Atunci a luat-o razna, a aruncat carnea pe jos și urla la mine că o calcă în picioare și după mă calcă pe mine în picioare. Se deschisese și la prohab, să se pișe pe ea, dar s-a răzgândit, a cules-o de pe jos, a suflat-o, a învelit-o la loc în ziar și a băgat-o sub haină. Normal că îi spusesem că nu am marfă de niciun fel – doar nu pentru el le păstram. Erau promise de mult timp unor oameni care merită, pe care îi știu de ani de zile. Cred că m-a luat prea tare prin surprindere ieșirea lui de om dement, că altfel nu știu de ce doar mă uitam la el și nu eram în stare să îi dau nicio replică. Ba chiar, am simțit cum îngheață ceva în mine atunci când mi-a zis că ăștia ca mine o să fie răstigniți și scuipați în centrul orașului. Ar fi trebuit să îl scutur bine, dar mă știu că am prea multă forță. Îmi spune și nevastă-mea, Tincuța. Eu cred că o mângâi puțin și ea zice să nu o mai mângâi, că o învinețesc și iar o întreabă vecinele dacă o bat. Cum să o bat, când mi-a făcut doi copii așa de frumoși și de deștepți? Ia uite, abia i-am pomenit numele și îmi apare în prag. A venit să mă verifice – i-o fi dat coțofana de la mercerie telefon și i-o fi spus că am stat la palavre cu Rozica. Răsuflă greu, sigur a alergat până aici.
— Fănică, hai acasă, că e grav.
— Aoleu. Au pățit copiii ceva? Trebuia să vină Doruleț, ca să luăm porcii de la Merișani.
— L-au scos din balcon. L-au huiduit și l-au scos din balcon.
— Pe Doruleț? Ai băut ceva, femeie?
— Nu, pe tovarășul. Am văzut la televizor. L-a scos Securitatea din balcon. Apoi au întrerupt transmisia.
— Dacă l-a scos Securitatea, înseamnă că e bine. Stai liniștită, nu te urca pe pereți. Uite, ca să nu te mai agiți, o să văd dacă pot să trec pe la nașu’ Virgil, că el știe sigur ce se întâmplă. Dar nu are ce să fie. Hai, că vin cu tine până acasă, doar să ne gândim dacă ne-a scăpat ceva care nu e pus bine. Oricum, voiam să închid. Stai, doar să-i las un bilet lui Doruleț, să știe unde mă găsește.
Pun lacătul și las biletul în geam. Tincuța mi se agață braț și plecăm împreună. Simt la spate cum mânerul satârului mă atinge la fiecare pas, bine că nu l-am uitat. Îmi place să îl știu acolo, în teaca lui de piele. Am mai multă încredere în mine, chiar dacă nu mi s-a întâmplat prea des să am nevoie să îl scot. Îl port mereu cu mine de sărbători, când lumea e mai agitată decât în mod obișnuit – mai ales după ce stau la cozi câteva ore și apoi află că nu se bagă marfă. Se bat frate cu frate pentru un tacâm de pui. Acum se miră că nu se aduce nimic la magazine în perioada asta. Cum să aducă, dacă la Timișoara nu e voie să fie mai mult de trei persoane laolaltă? Acum l-au huiduit la București – deci o să se interzică în toată țara. Dacă stăteau potoliți și nu ieșeau în stradă, poate mai era o șansă să se bage rația. Așa, ciuciu.
Nu știu dacă Tincuța mea dârdâie de frig sau tremură de la sperietură. Oricum ar fi să fie, vorbim cu împuternicitul și băgăm copiii și nevestele în adăpostul antiaerian de la subsolul blocului. Aurul și banii sunt la fundul butoiului cu varză, în boxă. N-are cum să-i dea cuiva prin minte să răscolească acolo. Uite la mine cum mă iau după muiere și mă gândesc la ce-i mai rău. Trag aer în piept, până mi se pare că plămânii sunt grei ca două blocuri de gheață. Expir pe gură și urmăresc cu colțul ochiului cum las în urma mea aburul gros, care se unește cu fuioarele subțiri și dese evadate din nările Tincuței. Când eram tineri, așa de nebun eram după ea că mă repezeam să trag pe nas aerul scos de ea – era jocul nostru, iar ea dădea capul pe spate și râdea cu toți dinții ei frumoși. Azi mă feresc, deși o iubesc la fel ca-n prima zi, dacă nu mai mult. Vreau să fiu tare, să nu iau frica asta a ei și nu știu de ce mi se pare că fuioarele ei de abur îi poartă gândurile negre, se ridică tot mai sus și acoperă cartierul ca o ciupercă de bombă atomică. Când o văd cum se uită la mine și mă crede cel mai bărbat dintre bărbați și își pune tot sufletul în palma mea – de-aș putea să îl strivesc ca pe un fluture, îmi promit că uit de Rozici și de toate celelalte. Pe celelalte nu le iubesc, dar nici nu mă lasă ceva din mine să le iert și să le las nemiluite.
Trecem pe lângă blocurile cu patru etaje care stau de-a stânga și de-a dreapta străzii. Mai multe femei sunt ieșite pe balcon și își cheamă în casă copiii, care aleargă ca bezmeticii cu ghiozdanele în spate, descheiați la haină și transpirați, cu cravatele de pionier într-o rână, aproape desfăcute. Pe ăia doi bărbați care stau cu capota ridicată și se prefac că repară ceva la motor îi știu ca pe cai breji, nu știu cum au scăpat până acum – chiar eu le-am făcut notă informativă. Mi-a zis Neacșu că a bătut o dată nevastă-sa la ușa unuia din ei să împrumute o cană de zahăr și, pentru că nu a deschis nimeni, a apăsat pe clanță și a intrat în hol. Era radioul pornit – că poate de-aia nici nu au auzit ciocănitul în ușă și, până să apuce să îl oprească, femeia și-a dat seama că ascultau Europa Liberă. Profesori, amândoi. Unul predă engleză – suspect din start. La ce îți trebuie să înveți engleză dacă nu ai gânduri de fugit în vestul decadent? Dacă ai fi spion internațional, da, pricep. Dar, când predai la un liceu din cartier? Eu nu știu de ce se mai lasă să se învețe engleza în școli. Rusa și germana sunt suficiente, că în alte țări n-are niciun rost să mergi. Profesorașii ne văd venind și ne salută, dar într-un fel cumva nelalocul lui, din colțul gurii și cu ochi răi.
Aud din spate că ne strigă Doruleț. Dragul de el, a trecut să o ia și pe Moni de la școală. I-am dat zece lei să o ducă la un suc și o prăjitură, ca de început de vacanță – cred că n-a mai apucat să o ducă. Sunt un bou, trebuia să mă reped s-o iau eu, dar eu – în loc să mă gândesc la comoara mea de fată, m-am gândit dacă ar putea ajunge cineva să răscolească în butoiul cu varză. Iar m-am luat după muierea mea, care crede că vine sfârșitul lumii. E foarte clar că nu are cum să cadă regimul așa de ușor.
Moni îmi sare în brațe și își lipește obrazul fierbinte de al meu. Gărgărița lui tata. Pianistă de viitor, așa spune tovarășa unde am dat-o la lecții. Cică să o dau la Școala de Arte, dar aia nu e meserie de femei serioase, toată ziua în turneu. Toți artiștii sunt depravați. Cum e și balerina din cartier – de la distanță zici că e finuță, se unduiește când merge de nu-ți poți lua ochii de la ea. Eu nu am trecut prin patul ei, dar au trecut alții și ce mi-au auzit urechile că face, rușine mare. Am mai văzut și eu la video niște lucruri, dar alea sunt curve, nu balerine.
— Tata, mai mergem să facem treaba aia?
Doruleț tot speră că scapă de muncă. Eu îl cred că nu îi convine să care carne pe ascuns cu mine, dar în cine să am încredere, dacă nu în el? Până acum doi ani nu îl luam cu mine, că era fraged la minte și nu știam dacă se scapă din greșeală la vreun coleg și ne bagă în belele, dar acum e mare și nici eu nu mai pot să car cum căram. Adică, mă descurc, dar mă mai ia durerea de spate. Lasă, să vadă cum le pun de toate pe masă și să învețe cum să facă să se descurce singur când o avea familia lui.
— Mergem, de ce să nu mergem? Avem obligații de onorat, doar nu putem să ne facem de rușine. Oamenii așteaptă și nu i-am dezamăgit niciodată, nu o să încep acum. Respectul se câștigă greu și se pierde repede, Doru tatii.
— Credeam că, după ce se aude, n-ar mai fi cazul să umblăm pe coclauri și, în plus, mi-ai dat voie să merg la majoratul lui Mihai și poate nu ajungem la timp.
— Ia nu mai pleca tu urechea la ce se aude. Totul e în regulă. Iar cu majoratul lui Mihai, n-am de spus decât atât: mai întâi munca și abia apoi distracția. Dacă ne mișcăm cu talent, ajungi. De tine depinde.
Pufnește și își dă ochii peste cap – dacă făceam așa ceva, tata mi-ar fi pus pielea-n băț și ar fi dat-o cu sare. Are noroc că suntem pe stradă, că îi scăpam o scatoalcă peste ceafă, să nu mai uite cine îi pune pâinea pe masă. Realizez că suntem patru persoane, dar cred că nu se numără și copiii. Doar nu o să mergem câte doi, suntem o familie. Ne apropiem de scara noastră și lăsăm în urmă patru fuioare de abur – două groase și rare, două drăgălașe și dese – de parcă ies din nări de veverițe. Îmi vine să le culeg pe toate și să le pun într-un borcan cu capac, să le știu împreună, în siguranță.
Intrăm în bloc. Împuternicitul meșterește ceva la lift, așa cum face când vrea să știe cine intră și cine iese și de ce. Își cunoaște bine misiunea, am vorbit cu el mai multe treburi. Copiii îi spun Birlic, că are nasul coroiat, dar copiii nici nu îl suportă – mai urlă la ei, le mai taie mingea, când o dau prea tare de bloc de nu poate să doarmă nimeni. Ne face semn să o luăm pe scări și îmi zice să trec diseară pe la el, să plătesc întreținerea. Eu înțeleg ce a vrut să spună, de fapt, că întreținerea e deja plătită.
În bucătărie e cald și bine – a mers gazul toată dimineața, cică nu s-a luat deloc azi. Dau drumul la televizor, dar sunt doar purici, poate să vedem ceva abia diseară, la Telejurnal, dacă ajungem în timp util. Tincuța se roagă de mine să rămân să mâncăm toți – a făcut ciorbă de fasole cu afumătură și aproape îmi vine să rămân, dar, în afară de faptul că e timpul scurt, mi-ar sta mâncarea în gât, pentru că mi-ar trece prin cap doar că poate e ultimul prânz la care stăm cu toții la aceeași masă. Sunt caporal în rezervă, dacă e să fie, poate mă cheamă și pe mine să înăbușim mișcarea, chiar dacă am peste patruzeci și cinci de ani. Poate mă duc chiar eu, de bună voie, fără să mă cheme. Pentru copii și pentru nevastă.
— Nu-nțelegi, femeie, că nu avem timp? Pune repede ceva la pachet. Și nu te zgârci la unt, că mai face băiatul rost zilele astea. Doru tatii, ia folia și sacii de pe balcon și trusa de cuțite din cămară. Și ia și sticla de țuică, să ne mai încălzim pe drum. Plecăm în zece minute. Înainte vreau să încerc să dau de nașu’ Virgil, că poate e acasă și putem trece și pe la el. I-am promis lui mă-ta. Moni, formezi tu numărul? Dacă răspunde, te prezinți frumos, cum te-am învățat și apoi mă dai pe mine la telefon. Nu ești tu secretara lui tati?
Sună ocupat. Probabil că doarme de după-amiază și a dat telefonul pe încet, sau a scos receptorul din furcă. O las pe Moni să mai încerce de câteva ori. Profit că nu e atentă și mă duc în sufragerie, trag de canapea, desfac husa din capse și dau placajul de pe spate într-o parte. Scot Bălceștii din cutie și îi număr. Încerc să nu iau din bancnotele noi, pe astea le ținem pentru când mai avem nevoie să mergem la vreun doctor. Bag într-o sacoșă și trei pachete de Kent, două săpunuri Rexona și câteva ciocolate cu rom. Nu se știe când îți trebuie, mai bine pleci înarmat de acasă și te întorci cu ele înapoi, decât să nu ai ce da în caz de Doamne ferește. Am pățit. Nu eram în județ, aveam bilete la băi. Ciupisem și eu câteva beri, că om sunt și eu. Ghinion: m-a oprit un milițian și mi-a pus fiola. A ieșit atât de verde, încât am sărit cu trei albastre în talon, fără să crâcnesc. A turbat milițianul, a rupt banii în fața mea, de am simțit cum mă înțeapă inima. Că cică mai bine s-ar șterge la cur cu banii ăia, că nu are ce lua cu ei, că nici hârtie igienică nu se găsește mereu. Ce vină am eu, nenică, dacă nu știi să te descurci? Pe mine și pe Lună să mă trimiți și tot mendrevelesc eu ceva. Nu m-a lăsat să plec până nu i-am dat garnița cu carne din portbagaj. Împing canapeaua la perete și mă așez să îmi trag sufletul.
— Doru tatii, ia dă tu drumul la magnetofon și pune melodia aia a lui Maria Ciobanu, pupa-i-aș eu gurița. Să ne meargă bine azi. Nevastă, vino-ncoace, să te joc o sârbă.
Strigă din bucătărie că nu vrea să danseze, dar eu știu că vrea. Mă duc peste ea. Se pitește după masă, își ascunde ochii cu o mână, dar cu cealaltă își desface șorțul. Fac mutra mea de Tarzan – hăulesc, mă bat cu pumnii peste piept și merg cu picioarele crăcănate spre ea. O înșfac și o pun pe umăr. Tincuța mă lovește cu pumnii pe spate, dar dă cu milă. Moni râde de nu mai are aer.
— I-auzi, fată, hăi. Bate ceasul, vremea trece, pasăre în zbor. Poezie adevărată, ți se duce până în măduvă.
Nimeni nu dansează ca noi doi. Plutim, călcâiele ne ating covorul în același timp, simte imediat când schimb direcția și vine după mine. E roșie toată, părul i-a fugit din coc și îi cade pe față, bluza îi stă hăită. Zici că acum cinci minute a fugit cu mine de la mă-sa de-acasă. Dă-mi, Doamne, zile de-astea, că nu mă mai satur. Ne bat vecinii în calorifer. Să bată, nu-i întrerupe nimeni. Doar nu le-am dat în cap.
— Gata, ți-ajunge pe ziua de azi, să nu te-nveți. Restul, când vin acasă.
Îi fac cu ochiul și-o ciupesc de fund – pricepe, că e fată deșteaptă. Cam gâfâi și mă-nțeapă un pic și genunchiul stâng, dar parcă mi s-a dus inima la locul ei. Doru a stat tot timpul ăsta ca o momâie – a moștenit multe de la mine, dar n-a prins gustul popularelor. Copil de oraș, crescut în puf. Las’ că scoate armata la iveală bărbatul din el. Degeaba ai carte dacă nu știi să pui mâna cum trebuie pe-o carne de femeie, să o modelezi cum vrei tu și ea să-ți mănânce din palmă, să-ți știe de frică și să-și vadă lungul nasului. Că femeia imediat te simte dacă ești slab, te învârte și te împachetează de nu te vezi.
— Dorule, hai, tată, să-i dăm drumul, că ne apucă Crăciunul dacă mai stăm.
— De parcă eu te-am ținut să nu plecăm mai devreme.
— Suntem obraznici? Vezi, că imediat întorc foaia și nu mai suntem prieteni. Una să-ți lipesc și te învârți pe loc trei zile. I-auzi, ce tupeu pe el.
Ieșim pe ușă. Aud cum Tincuța încuie și sus și jos, apoi pune lanțul. Mi se pare că încă îi aud răsuflarea. Baba de alături e cu ochiul pe vizor, de-ar cădea odată de pe scăunelul pe care se cocoață, că fără el nu ajunge.
Mașina pornește de la prima cheie. Dacă ai grijă de ea, merge unsă – iar băiatul se ocupă: revizii la zi, ulei, saboți, discuri, toate cele. Trag șocul și las motorul să se încălzească. Toarce ca o pisică sătulă. Ăsta e botos și tace. Îl las în ale lui, avem ceva de mers, are timp să-și revină – doar că îmi strică mie cheful. Îmi pun mânușile de piele maro și mă delectez privind cum trec pe trotuar fetele de la Textila, ieșite din schimbul doi. Trag cu coada ochiului spre fii-miu – el se uită undeva, departe. La vârsta lui, miroseam o fustă de la zece kilometri și nu conta dacă era frumoasă sau nu. Orice femeie – babă să nu fie – are un vino-ncoace al ei: ba ochi drăcoși, ba o vorbă care-ți rămâne înfiptă în creier ca un târnăcop, ba te amețește cum își dă părul după ureche și îți arată un gât fragil și alb ca porțelanul. Ceva nu e în regulă cu Doru și nu doar azi.
Bag în marșarier și plecăm. E puțină lume pe stradă, doar la pâine încă e coadă. Înainte să fac dreapta pe strada principală, îl văd pe Ispas Viteză, milițianul, cu doi bărbați de la gărzile patriotice. Pe ăștia doi nu îi știu, dar sunt lați în spate și au pumnii ca barosul. Se iau de tanti Maria și de doi amețiți care o țin de vorbă și îi trimit acasă. Tanti Maria stă întotdeauna pe scările din fața alimentarei – vinde semințe, gumă Turbo și cocoșei de zahăr. Fie vară, fie iarnă, ea e acolo. E femeie muncitoare, dar mi-e silă să iau ceva de la ea, că are dungă neagră de pământ sub unghii și am auzit că folosește același lighean în care se spală pe picioare să pună sare pe semințe. Poate că nu e adevărat. Faptul că miliția și gărzile patrulează, mă neliniștește și mă liniștește în același timp. Coborâm spre Craiovei. Din sensul opus văd un autobuz cu burduf, care trage greu la deal, zici că-i o râmă rămasă prea mult la soare. Din spatele lui, iese brusc un ARO negru și îmi taie calea, de abia am timp să frânez și să opresc – face stânga, să intre în secție. Nu știu de unde, mai apar două Dacii negre, cu număr scurt. Îmi lungesc gâtul să văd câți sunt în mașină – poate recunosc pe cineva. Mi se pare că văd claia încurcată de păr a lui Titi, pictorul, dar nu pot să fiu sigur. Un milițian îmi face semn să circul – îl salut cu respect și mă conformez.
— E ceva mișcare pe aici. Eu ți-am spus că, poate, nu e cazul să plecăm azi pe drumuri.
— Uite-l, că are gură. Ce treabă să aibă milițienii cu noi? E chiar mai bine că e mișcare, au alte griji decât să ne caute în portbagaj.
— Ba, cred că tocmai grija aia o au: să verifice portbagaje.
Știi că nu e prost degeaba? Nici nu îmi trecuse prin cap că ar putea să ne oprească și să ne verifice. Dar, nu-i problemă. Schimbăm planul, schimbăm ruta – încă nu am nicio idee clară, dar îmi vine mie ceva. Să vedem ce a rezolvat Ionică cu dubița, mai întâi. Ajungem la el la bloc și îl las pe Doru în mașină. Duba nu e parcată în față, poate că a dus-o la două-trei străzi mai încolo, cum a făcut acum câțiva ani, de era să fac infarct la cap. Râdea ca un cretin, că mi-a făcut farsă. Păi, astea-s glume? Bat în geamul de la bucătărie, cum ne-a fost vorba. Bine că stă la parter, mă rupea genunchiul dacă o luam pe scări. Se dă draperia într-o parte și scoate capul nevastă-sa. Zice că Ionică nu ajunge acasă, că are o treabă și i-a lăsat vorbă că nu are cum să-mi mai lase duba. Paștele, grijania și Dumnezeii ei de situație. Sper să nu fie mocirleli până la brâu, că la asta mă aștept acum, după ghinionul ăsta. Nu poți să-ți mai pui baza în nimeni și nimic.
Mă resemnez: o să îmi miroasă mașina a porc, a mai mirosit și altă dată și apoi s-a dus putoarea. Până la urmă, poate că e cu noroc că nu am duba. Eu, dacă aș fi milițian zilele astea, aș opri toate dubele și camioanele. La Dacie vezi clar câți oameni sunt în mașină – în orice caz, nu suficienți cât să pornească vreo răscoală. Ptiu, să-mi mușc limba.
Lăsăm orașul în urmă și mergem pe Depozitelor – e un pic mai lung drumul pe aici, dar e mai frumos și mai ferit. Văd că pe aici e chiar pustiu, mi-a mers mintea bine. Urcăm pe barajul mic de la Budeasa și trag pe dreapta. E ritualul meu – ori de câte ori trec pe aici, mă opresc măcar zece minute să fumez o țigară și să trag o gură de țuică, dacă am la mine. Are ceva special locul ăsta – nici nu știi cum încape atâta frumusețe într-o singură privire. Îl încerc și pe Mucea cu o țigară – măcar de ar fuma, m-aș mai relaxa un pic.
— Măi, tată, dar tu faci chiar orice să nu ajung la majorat? Acum iar nu ne mai grăbim?
Mă fac că nu îl aud, nu vreau să mă enervez. Îi întind pachetul de Snagov. Ia o țigară și și-o pune în colțul gurii. Scoate din buzunar o cutie de chibrituri – primul băț se rupe, celui de-al doilea i se fărâmițează gămălia, iar al treilea face scânteie, dar nu se aprinde. Vreau să îl ajut – nu mă lasă. Are mutra aia concentrată pe care o face când rezolvă probleme la matematică. Trage aer în piept, ia încă un băț, îl proptește de cutie și îl face să alunece scurt pe catran – o flacără începe să pâlpâie în palma făcută căuș. Își aprinde țigara, soarbe lung primul fum – fără să tușească, și se uită la mine, plin de el. Există speranță.
— Auzi, Dorulețule? Ai și tu, așa, vreo fată de care să îți placă mai mult? Mai știi când erai mic, la grădiniță și o iubeai pe Ilenuca de la scara doi? Parcă s-a făcut și mai frumoasă.
— Și, dacă aș avea, crezi că ți-aș spune ție?
— De ce să nu-mi spui? Te învață tata tot ce e de învățat, că ești băiat mare acum. O vorbă să zici și te duc eu unde trebuie, la o femeie curată, care știe meserie. Te ia cu blândețe și îți arată ce și cum, să nu te faci de rușine la fete.
— Ești culmea. Lasă, că mă descurc și singur, cum s-au descurcat toți pe lumea asta. Țara arde și tu tot de femei vorbești.
— Nu arde, bre, nicio țară. De unde ai scos-o pe asta?
— E treaba ta dacă vrei să nu vezi ce se întâmplă.
Aruncă țigara, o stinge cu bocancul și pare că ar mai vrea să mai spună ceva, dar nu spune nimic. L-a văzut pe nea Gelu, care se apropie de noi – lucrează aici la baraj. Mai facem câte o înțelegere, mai mergem la pescuit împreună. Ne știm bine. Chiar speram să fie de tură. Îmi spune că a scos plasele și au intrat niște bucăți mari: crapi, șalăi, bibani și carași. Pe alese. Pică bine – și dacă a rezolvat veterinarul cu porcii, și dacă nu a rezolvat. N-am cum să iau peștii acum, dar fie trec pe la el diseară, fie mâine. Se uită la fii-miu, se uită la mine și mă trage mai încolo, să vorbim ceva.
— Nenicule, m-a sunat acuma un băiat de la centru, din București. Zice că e groasă problema la capitală și că să ne hotărâm repede de ce parte suntem. N-a putut să îmi zică mai multe.
— Cum, adică, de ce parte suntem? Nu e clar de ce parte suntem? Se poate de altă parte?
Face o pauză cam lungă. Ține ochii într-o parte, își aranjează basca, oftează, se scarpină pe nas – îmi e greu să-l citesc. Te pomenești că o fi element subversiv. Sau, poate că nu e și doar mă încearcă.
— Ai și matale dreptate. Nu se poate de altă parte. Hai, că mă întorc înăuntru – am lăsat reșoul în priză. Dă două claxoane, dacă vii mai pe seară, că poate ațipesc.
Îl urmăresc cum se îndepărtează, mai încet decât ar trebui să meargă un om care moare de grija reșoului lăsat în priză. Niște șobolani, toți. Unde-i gunoiul mai mare, hop și ei. Cum au fost și ăia din Brașov acum doi ani – tot spre iarnă s-a umflat tărâța-n ei și s-au pornit să facă revoluție. I-au oprit ai noștri de n-au știut ce îi lovește.
Am și uitat de țuică – a luat Doruleț cea mai mică sticlă pe care a găsit-o. Ticălos mic. Trag o dușcă, cât să nu-mi miroasă gura a prost. Se uită și Doruleț lung, dar mai are de dovedit multe înainte să-i permit să bea cot la cot cu mine. Încă împinge de colo-colo mucul de țigară cu piciorul, cu mâinile în buzunar. Nu are curaj să mai zică nimic, deși știu că îi fierbe pipota să ajungă la petrecere – o veni acolo și fata aia despre care nu vrea să-mi spună nimic. Lasă-l să fiarbă, că așteptarea face iubirea mai dulce. Numai de-al naibii, îl mai țin pe loc câteva minute – nu că nu mi-ar plăcea aici, ba chiar n-aș mai pleca niciodată. M-aș muta acolo, pe insulă, mi-aș face o colibă din lemne și pământ și aș sta să ascult lacul, cu toate rațele și broaștele și vietățile lui. Dar, nu se poate, că am copii de crescut și apoi, cu voia Domnului, și nepoți.
— Nu mai lași țuică și pentru întors?
— Mori tu de grija mea? Lasă, că fac eu să îmi ajungă și, dacă nu îmi ajunge, poate mai găsim pe la vreo babă în sat.
O jumătate de sticlă de-asta mică de țuică îmi face doar ochii să lucească un pic, cum e în bancul ăla cu măgarul. Conduc și mai bine cu ceva la bord, mi se ascut simțurile, aud și văd totul mai clar. Poți să mă pui acum să trec Transfăgărășanul – să vedem dacă poate cineva să mă prindă din urmă, d-apoi să mă și oprească.
Mă îndrept spre mașină, Doru e deja înăuntru. Trecem dintr-un sat în altul, fug pe lângă noi case mici din chirpici și case mai mari – neterminate, din cărămidă, curți goale în care nu mișcă nimic. Apoi, vedem doar ce intră în bătaia farurilor: câini schilozi – singuri sau în haite și câte un bărbat care cară sacoșe cu cine știe ce pe portbagajul bicicletei. Pe drum suntem doar noi și gropile, mă străduiesc cât pot de bine să le ocolesc. Țuică nu mai e, Doru nu deschide gura, iar eu nu știu ce aș putea să vorbesc cu el din câte mă preocupă. Dau drumul la radio – vâjâie. Nu se prinde niciun post printre dealurile astea, ori încă nu au dat drumul la emisie. Mi se pare că bezna apasă carapacea Daciei cu milioane de megatone, că vrea să stoarcă viața din noi și că – oricum, nu a existat viață înainte de drumul ăsta și nici nu se știe dacă mai ajungem vreodată la Merișani și de acolo acasă. Îmi cântă Maria Ciobanu în cap, încep și eu să fluier, să-i țin isonul. Număr gropile în gând și fac pariu cu mine că mai sunt încă o sută și ajungem. Pierd – trec cu numărătoarea de o sută.
Intrăm pe drumul neasfaltat care duce la ferma C.A.P.-ului. Cum, necum, am ajuns exact la ora când mi-a zis omul că ar fi bine să vin. Abia s-a luat curentul, avem timp să ne facem afacerile în liniște. Poarta e deschisă, parchez lângă coșmelia de unde se vede o lumină chioară, de bec legat la o baterie de mașină. N-aș fi vrut să-i cer ajutorul tovarășului veterinar Gherase, de fiecare dată m-a fript cu ceva, dar n-am avut încotro, anul ăsta. Relațiile mele obișnuite au venit cu tot felul de scuze: unul că-și însoară băiatul la vară, altul că i-a venit inspector nou și încă nu poate să miște în front, mama că îi e prea greu și prea frică să mai crească porci. Adevărul e că s-au furat multe animale la noi, în sat.
Îl găsim pe Gherase jucând șah de unul singur – ca psihopații. Ridică un deget spre noi – vezi, Doamne, să nu îl deranjăm. Dintr-un Kent rămas aprins în scrumieră se desprind nervuri albăstrii care țes un cocon de fum în jurul lui. Mâna veterinarului planează ca un uliu nehotarât deasupra tablei de șah. Înșfacă un cal, îl mută de pe alb pe negru și râde mulțumit.
— Să trăți o mie de ani, tovarășul doctor! Cine câștigă partida?
— Să trăiești, nea Fane. Ia uite, ai venit și cu băiatul. Ce mare e. Cu mă-sa seamănă așa frumos? Sau seamănă cu taică-su, că cu tine sigur nu.
— Haideți, tovarășul doctor, băgăm zâzanie așa, degeaba, în familiile fericite?
— Uitasem că ești sensibil la glume. Ce să-ți fac, dacă n-ai mai venit pe la mine? N-ai mai avut nevoie, m-ai uitat. Dar, uite, că tot la mine ajungi când ți-e greu.
Ne invită să ne așezăm. Cele două scaune cu șezut de furnir au văzut și zile mai bune: al meu are un picior șchiop și al lui Doru scârțâie la fiecare mișcare. Gherase scoate din vitrina din spatele lui două păhărele mici și unul mai mare. Nu văd când și de unde, pe masă apar o sticlă de whisky și una de Pepsi. Doru înghite în sec – anul ăsta nu am găsit să le aduc copiilor Pepsi. Uite la el ce fată mare e. Refuză și zice că nu ar putea să bea, că de obicei împarte sucul cu soră-sa și cu mă-sa. Veterinarul îl bate pe umăr și mai face să apară un Pepsi și o punguță de hârtie cu câteva bomboane cubaneze. Doru apucă repede comorile și le bagă în buzunarul de la haină. E bandit mare doctorașul. Ne scoate ochii cu atenții de contrabandă ca să ne crească peste zece minute prețul la carne. Iar whiskey-ul ăsta, în afară de faptul că e atât de tare încât zici că are gheare și ți se agață de beregată, nu e bun deloc, e chiar scârbos.
— Tovarășul doctor, ne place aici la dumneata, dar are copilul de făcut o treabă importantă în seara asta. Putem să vedem și noi inculpații?
— Trei, Doamne, și toți trei. Hai, să vezi ce frumuseți am cucerit.
Aprinde fitilul unui felinar cu sticla necurățată de când lumea și iese în curte. Îl urmăm. Târșâim picioarele, să nu ne împiedicăm de ceva. De văzut, doar el vede – flăcăruia nu are putere să ocolească ditamai spatele cât are doctorul. Ajungem într-o cameră cu o masă de metal în mijloc. Ridică felinarul și face flacăra mai mare. Acum belește fasolele la mine, mândru de el și îmi arată un maldăr mare de cărnuri amestecate. Aici un cap de porc fără urechi, aici un ficat, aici o burtă fără șorici, aici un maț gros. Arată ca după lupta de la Podul Înalt. Mi se pare că se învârte camera cu mine.
— Tovarășe, am vorbit că îi vreau vii sau tăiați de un măcelar de la abator. De aici nu mai scot decât carne de garniță și poate de chiftele sau sarmale. Ca să nu mai zic că nici nu știu de cât timp sunt tăiați. Marginile sunt uscate deja, vezi? Îi explici matale tovarășului secretar de ce nu avem șorici moale și subțire pentru nepoțica lui? Nu. Vezi? Eu trebuie să explic.
— Măi, omule. Unde te crezi? La cantina partidului, unde e pe alese? Nu-i nimic pe alese. Abia i-am confiscat și pe-ăștia. Trei familii plâng că le-am lăsat fără munca de un an. Și se mai simt și norocoase că nu le-am dat amendă. Dar, știi vorba aia: mai bine să plângă familia lor decât a mea. Zi repede – le vrei, sau nu le vrei? Că am cui să le dau, n-ai tu grijă. Imediat le vând. Le păstram pentru matale pentru că mi-ești aproape simpatic. Dar, mai mult, ți le-am păstrat pentru că m-a bătut nevastă-mea la cap – că nevastă-ta i-a făcut nu știu ce rochii și cămăși.
L-aș juca în picioare, dar nu am de ales, trebuie să cumpăr porcii ăștia, în halul în care sunt și gata. Ce porci? Carnagiu, accident nuclear de-a dreptul. Poate că se supără nașul Virgil un pic, că nu mai iese cum trebuie petrecerea de Ajun la casa lui din Trivale. Anul trecut a fost nebunie – i-au venit copiii în vizită – sunt oameni mari de tot la capitală, nici n-aveau cum să fie altfel. Abia am pus porcul jos, că era mare și îl aveam doar pe Doruleț de ajutor. Invitații erau toți cu obraz fin și mîini delicate, făcute să țină stiloul, nu cuțitul. S-a zbătut animalul, guița de acoperea lăutarii, săracul. L-am prins de ureche și i-am spus: nii, cu tata, stai cuminte, că te trimit direct în Rai, la loc cu verdeață. S-a mai potolit când i-am spus Tatăl nostru. De trei ori i-am spus. Când am spus a treia oară Amin, am înfipt cuțitul direct în jugulară –tăietura a fost operă de artă, nu am mutilat toată gușa, cum fac mulți care habar nu au meserie. A avut moarte bună grăsunul, s-a dus imediat. I-am suit pe nepoții nașului pe porc, le-am desenat cruci din sângele proaspăt scurs – să le meargă bine tot anul și să fie feriți de boli. Fetița a cam plâns, nu era obișnuită, dar – după ce am terminat cu pârlitul – să vezi ce mai rodea dintr-o ureche și îndesa în gură cârlionți de șorici fraged, unul după altul. Mă simt prost față de nașul. Putea apela la altcineva – doar știe multă lume, dar el are încredere în mine și niciodată nu l-am dezamăgit. Până acum.
Ne apucăm să cântărim carnea și Doru mă ajută să cărăm la portbagaj. Lipsesc doi rinichi, o splină, trei urechi și o pulpă întreagă. Nici mațele nu cred că sunt rămase toate. Mă împac cu partea plină a paharului: dacă mă oprește vreun milițian, îi dau direct o halcă și, oricât de afurisit ar fi, mă lasă să îmi văd de drum. Dacă erau vii porcii, riscam să mi-i ia pe toți – mai ales că sigur nu încăpeau în portbagaj și trebuia să scot bancheta și să pun unul în spatele Daciei. Ne întoarcem în biroul lui Gherase, să facem calculele. Se dă drumul la curent și televizorul din colț pornește – tocmai s-a încheiat Telejurnalul și începe o emisiune despre Congresul al XIV-lea. Mi-ar fi plăcut să văd știrile, dar se pare că nu se întâmplă nimic grav la București, cum zicea acum vreo două ore șobolanul de Gelu.
— Ce zici, nea Fane? Se taie și porcul ăl mare anul ăsta?
— Ce porc, tovarășe doctor?
— Cum, ce porc? Porcul care ne ține copiii în frig, întuneric și prostie.
— Tovarășe Gherase, nu vă permit. Vă rog respectuos să vă retrageți cuvintele.
Mi se umflă o venă la cap. Nu știu cum de am scos cuvintele astea. Respectuos, auzi? Sunt în fața lui, cu satârul scos din teacă, gata să închei un alt fel de afacere decât cea pe care o plănuisem. Și așa încă îmi pare rău că nu l-am mototolit pe subinginer azi dimineață. Face câțiva pași – aproape dă cu capul de becul care atârnă din tavan, e tot mai aproape, simt cum umbra lui se suie pe mine, grea. Doruleț stă la mijloc, între mine și namila de Gherase – dă agitat din mâini, e roșu tot la față și vocea îi seamănă cu a lui soră-sa.
— Ce-ai făcut, nea Fane? La mine scoți tu satârul? Hai, dă-mi repede banii, mai pune cinci sute, să nu te bat de față cu copilul și dă-i drumul de aici. Dacă mă mai vezi pe undeva, să treci pe partea ailaltă a străzii, băga-ți-ai comunismul în cur. Lipitori, viermi, asta sunteți, bă.
— De ce sunt vierme, tovarășe? Că muncesc pentru copii, că îmi fac datoria față de patrie și față de conducătorul ei?
— Tată, hai acasă, lasă-l. Ați mai și băut. Lasă-l, te rog eu mult de tot.
— Tinere, stai calm, că nu-i fac nimic. Nu mă cobor la așa ceva. Deși ar merita. Băi, Fane. Dacă vreodată descoperi și tu că viața adevărată e dincolo de mațul gros, să îmi dai un semn.
Uite cine îmi dă mie lecții – un elefant de o sută treizeci de kile. Nu am făcut eu prea multe note informative la viața mea, doar cât să dau și eu bine fără să pățească oamenii ceva rău, dar ăstuia îi fac un dosar întreg. O să-l bage băieții la cură de slăbire și o să-l și bată până îi ies ideile astea din cap. Gherase se dă înapoi și se așază la loc, lângă tabla de șah. Scoate batista și se șterge pe frunte și sub ochi. Dacă nu l-aș cunoaște mai bine, aș zice că plânge.
— Măi, Fane. Ai visat și tu vreodată ceva? Uite, eu am visat să călătoresc și să văd lumea. Citeam Jules Verne când eram mic și poveștile lui mă duceau din Franța în America de Sud, în India, Patagonia, Țara de Foc. Vreau să mă plimb liber, nea Fane. Să văd Parisul, de exemplu.
— Să mă cac pe Paris, tovarășul doctor. Niște depravați. În afară de Alain Delon, toți sunt niște ordinari. Uite aici banii, cu cinci sute în plus – că îmi permit. Și hai să uităm ce s-a întâmplat azi, poate rămânem prieteni. Cred că e mai bine pentru dumneavoastră.
Huiduma se pune pe râs, se îneacă de la atâta râs, îi ies mucii pe nas, tropăie din picioare și aproape dă pe jos tabla de șah. Mie nu mi se pare nimic de râs, nu înțeleg ce glumă crede că am făcut, dar mă molipsește și pe mine – acum râde și Doru, râd și eu, deși simt un nod în gât, de parcă aș fi înghițit un șobolan.
Îi aud hohotele și de afară, le aud după ce închid portiera, au înghițit cu totul sunetul motorului. Știu că pe mine mă caută, că nu am unde să mă ascund de ele, că o să mă găsească și o să îmi explodeze în creier ca niște gloanțe dum-dum. Apăs accelerația până la podea, motorul urlă și mai tare, roțile ba nu vor să se învârtă, ba se rotesc în gol. Înjur și lovesc volanul cu podul palmei. Doru îmi spune că e mașina prea grea pe spate și ar fi bine să mutăm un sac pe bancheta din spate. Îi scap una peste ceafă, și-o cerea de mult. Aproape îl dau cu fruntea de bord – mai mult l-am împins decât să îl lovesc. Și, ce era dacă îl loveam de-adevăratelea? Mai bine dau eu cu dragoste, decât dușmanii cu ură. Întoarce fața spre mine, maxilarul i se umflă și se dezumflă ca obrajii de broască, strânge pumnii și rămâne așa, cu ochii pironiți spre mine.
— Tu de ce Paștele mă-tii ai râs? Am ajuns bătaia ta de batjocură? De față cu alții? Băi, mucea, cine ți-a dat de mâncare optișpe ani? Eu, sau belitul ăsta de doctor? Ne tragem de șireturi, vorbim despre femei, fumăm Kentane cu babacul, ca dup-aia să ne batem pe burtă cu intelectualii și să facem mișto de clasa muncitoare?
— Dar n-am făcut mișto de clasa muncitoare.
— N-ai făcut un rahat. Crezi că n-am văzut că ți-a făcut cu ochiul? Ca și cum eu sunt popa prostu’ și voi miezul. Tu crezi că e de glumă totul? Ce te faci, flocea, dacă ăsta e securist și te raportează că ai înclinații subversive? Tot la tac-tu vii să te scoată. Și, dacă nu te scot, bă? Dacă te las acolo să te frece ăia ca pe usturoi, până te piși pe tine?
— Să mă lași, bă, nu am nevoie de tine. Mai bine mor. Ție ți se pare normal să ai trei sute de kile de carne în portbagaj, când țara moare de foame? Trei blocuri turn mănâncă o săptămână din ce e acolo.
Zici că e câine turbat, mai-mai să facă spume la gură. Moare el de grija tuturor rataților, care l-ar lăsa să zacă dacă l-ar găsi căzut pe stradă. Ba, i-ar mai da și un picior, să fie siguri că nu se mai ridică. Habar nu are pe ce lume trăim.
— Știi povestea aia cu punguța cu doi bani? Să-și bată și ei cocoșul, cum mi-am bătut eu găina. Eu de ce mă descurc? Crezi că eu am primit totul pe tavă de argint? Băi, copile, așteaptă să ți se usuce cașul de la bot și mai stăm noi de vorbă, după ce afli și tu cum se învârte roata. Tu știi pe câți i-am ajutat eu și apoi, când am avut și eu nevoie de ceva, s-au făcut că nu mă cunosc?
La asta nu mai are ce să zică. Tace iar ca rahatul în iarbă. Parcă mi-ar fi plăcut mai mult să continue să se încontreze, să văd și eu pe unde-i umblă mintea și să mai retez câte o ramură putredă. Sper că a înțeles ceva din discuția asta.
— Până una-alta, nu mai mergi la niciun majorat, să fie clar. Nu sunt cârpa ta de șters pe jos, să te porți bine cu mine numai când îți convine. O să stai în casă până-ți mai dau eu voie să ieși.
Asta cu tăcutul e meteahnă luată de la mă-sa, că și aia tace când ne certăm dar se vede clar pe fața ei că uneltește ceva. Eu îi zic rață mută, că pune botul, ea se uită la mine de parcă sunt ultimul om și abia după două-trei zile mă prind ce-a pus la cale. Eu sunt ca o carte deschisă – ce gândesc, aia spun. Și spun tot ce gândesc, atunci când îmi vine. De ce nu se mai revoltă că nu îl las la majorat? Până adineauri era cel mai important lucru din lume, că să ne grăbim, că merge să se vadă cu o fată. Bine că merge radioul, e program folcloric, zici că Ăl de Sus s-a gândit special la mine, să-mi mai ia durerile de pe suflet.
Acum, măcar, nu ne mai grăbim nicăieri, așa că poate putem trece pe la nașul Virgil, scurt – fără să deranjăm. Îmi e un pic teamă, ar fi fost mai bine să descărcăm carnea înainte, că batem la ochi – dacă erau mai multe mașini pe stradă, ne mai pierdeam în peisaj, dar cu scuturile astea care aproape ating asfaltul, parcă cerem să fim opriți de miliție. Evit să mergem pe bulevarde, o cotesc prin Găvana, spre străzile neasfaltate care duc spre pădurea Trivale. Trecem pe lângă Cornul Vânătorului – aici visam eu să fac nuntă cu Tincuța, dar nu ar fi dat bine la partid pentru nașul și eu l-am înțeles. Aici, la curbă, mai pun milițienii filtru. Sting farurile, încetinesc și rulăm cu viteza melcului. Am scăpat – ajungem la casa nașului și parchez mașina pe partea cu pădurea. N-apuc să mă dau jos din mașină, că Doru deschide portiera și o arde la fugă. Încerc să mă iau după el, genunchiul încă mă doare și – chiar dacă nu m-ar durea, n-aș avea nicio șansă să îl prind, e iute ticălosul. Strig după el, dar nu e prost să se oprească. Vorbim noi acasă, când l-o răzbi foamea. Dacă mă fac al dracului, mă duc peste el la chef – că sigur acolo se duce, și-l scot de urechi afară, să vedem dacă se mai uită mândra după el după una ca asta.
Se vede lumină în casă, dar poarta e încuiată. Iau cu mine câteva cubulețe de carne – pentru câini, dacă îi apucă să mă latre, un pachet de Kent și unul de cafea – nu se face să mergi cu mâna goală la oameni acasă – și intru în curtea vecină, unde a turnat fundație un prieten bun de-al nașului. Sar gardul, dau nas în nas cu câinii. Uite că, dacă le dai un pic de păpică, te pupă și se gudură de parcă ești cel mai bun prieten. Mai ales ăsta lup. E adevărat că pe mine mă știu bine câinii nașului și poate nu mă lătrau deloc și dacă nu aveam ce să le dau de mâncare, poate că pe străini îi înhață direct. La sufragerie sunt perdelele trase, trec tiptil pe lângă dormitor – să nu cumva să trezesc pe cineva. Se aud vorbe din spatele casei, dinspre terasa unde ține nașul chefurile. Calc pe ceva, probabil pe o cutie de conserve, îmi pierd echilibrul, mai fac câțiva pași și cad. Dau să mă ridic și mă orbește lumina unei lanterne.
— Stai pe loc, mâinile sus, sau trag.
Nașul Virgil ține un pistol în mână. Știam că are, dar nu a vrut să mi-l arate niciodată. În spatele lui disting încă doi bărbați, îmbrăcați la fel de elegant, dacă nu și mai elegant decât nașul. Nu i-am mai văzut până acum, sigur nu sunt din oraș.
— Ce faci, Fane? Era să te omor, naibii.
— Îmi pare rău, nașule, că te-am speriat. Am venit să vorbim ceva. A încercat fata să dea telefon, dar suna doar ocupat. Apoi am văzut că e încuiată poarta și m-am gândit să nu se fi întâmplat ceva, că nu intram altfel.
— Acum, ai venit, ai venit. Hai, că îmi rup zece minute pentru tine, deși nu e frumos să îmi las musafirii singuri.
Cei doi bărbați deschid ușa să intre în casă, să ne lase să vorbim. În bucătărie văd mai mulți tovarăși care stau în picioare în jurul mesei, plimbă niște hârtii de la unul la altul și discută. Nu aud ce spun. Unul din ei este îmbrăcat în uniformă de armată, restul sunt în civil, deși ceva din ținuta lor îmi spune că au grade multe.
— Măi, Fane, de câte ori să-ți spun să nu îmi mai zici „nașule” de față cu oamenii? Vrei să mă bagi în belele, sau vrei să te dai mare că mă ai la degetul mic? Nu-i frumos și s-ar putea să ne supărăm tare dacă o ții așa.
— Mi-a scăpat, tovarășul Marinescu, sunt prost de gură câteodată și acum sunt și un pic nervos, vă explic imediat de ce. Avem o problemă, dar cred că știu cum putem să o dregem. Uite, c-o spun direct, fără ocolișuri. Mi-e rușine, mi-e rușine de-mi crapă obrazul, dar zău că m-am dat peste cap cum am știut eu mai bine. Sper să nu vă supăr prea tare, că n-aș mai dormi noaptea.
— Dar, spune odată, măi omule, ce te dai atâta după copac? Ți-am zis că sunt pe grabă.
— Spun, spun, dar nu-mi e ușor. Uite. Am făcut rost de porc, dar deja tăiat. Slab ca muierile din Neckermann. Dar, poate facem un ceaun mare cu pomana porcului și aia e.
— Mare figură ești. Am crezut că l-ai lăsat pe vreunul lat, iar. Nu-i bai cu porcul – doar nu o să te pun să îi coși la loc. Oricum, nici nu știu ce fel de petrecere o să mai fie mâine.
— Aoleu. S-a întâmplat ceva?
— E, n-are rost să vorbim acum prea mult. Vedem mâine – îți dau eu telefon, nu mai veni așa.
— Vreți să vă scot acuma niște ceafă, să faceți o friptură pentru musafiri? Par oameni importanți.
— Nu ne arde de mâncare. Apropo – orice s-ar întâmpla, nu dai din gură că ai văzut tu nu știu ce la mine acasă. S-a înțeles?
— Vai, dar se poate? Nu fac eu așa ceva. Discreție maximă. Doar o întrebare mai am. De fapt, nu eu am, ci Tincuța. Știți că femeile sunt mai sperioase, așa, mai sensibile. Am auzit și noi tot felul de zvonuri, mai de la unul, mai de la altul, că vor să ne dea jos. Eu nu cred că se poate. V-am văzut acuma cu pistolul, sunt și tovarășii aicea, cred că suntem pregătiți, nu?
— N-ai văzut nimic, ai uitat deja? Orice va fi, ești de-al meu și o să am grijă de tine, cum i-am promis maică-tii. E clar?
Nu e nimic clar. De fapt, totul e din ce în ce mai neclar. Mă țin bine pe picioare, am antrenament – am băut eu și mai mult și n-am avut nimic. Alții fac prostii când se îmbată și apoi nu-și aduc aminte nimic. Eu sunt stâncă – treaz sau beat. Nașul vine cu mine până la poartă, îmi spune să am grijă cum conduc până acasă și încuie poarta după mine. Țuica și foamea se descompun în diavoli mici, porniți să-mi căptușească cerul gurii cu solzi de pește, să-mi toarne saci de nisip pe gât și să îmi înfigă pioneze în stomac. Nașul se uită de sus la mine cu mulți ochi, unii mai mari și unii mai mici, unii ai lui, unii nu știu ai cui, poate că unul e al lui tata – tăciune cu miez de oțel. Îmi fac cruce cu limba și-mi înfig unghiile în palme până mă doare. Mai bună ar fi fost o bere, sau măcar un pahar cu apă.
Motorul s-a răcit – îl las un pic să se încălzească și mă gândesc cum o să fac să car carnea în măcelărie, fără să mă vadă cineva – ar fi fost mai simplu dacă era și Doru cu mine, mămăliga lui de copil. Măcar am vești bune pentru Tincuța, să nu mă mai toace la cap. Lungă zi am mai avut. Întind mâna după pachetul pus de nevastă-mea. Mă răzgândesc – mai bine aștept un pic și bag două porții de ciorbă de fasole cu afumătură.
Din portbagaj se aude ceva ca un ticăit de ceas stricat – acum un tic, o pauză scurtă și doi de tac. O pauză mai lungă, trei de tac și doi de tic. Mă uit în oglinda retrovizoare –un foc mare plutește ca un nor desupra pădurii. Mă dau jos din mașină. Nici urmă de foc – e întuneric, abia îmi văd degetele dacă le aduc aproape de față. Probabil că sunt mai obosit decât credeam. Ticăitul se aude din ce în ce mai tare, sună de parcă s-ar lovi os de os. Nu mai știu de unde vine ticăitul blestemat – pare că a fugit din portgabaj, mi-a intrat prin piele, a scobit până la măduvă și bate toaca în tibie, apoi în femur, iar când ajunge la coloană, bate atât de tare încât îmi clănțăne dinții. S-a întors norul de foc, se rostogolește pe cer și se face tot mai mare – n-am mai văzut așa ceva în viața mea și nici de la alții nu am mai auzit să fi văzut. La cât de mare e, ar fi trebuit să mă orbească lumina. Ce zic eu? Ar fi trebuit să pârjolească tot orașul, să miroasă întâi a friptură și apoi a scrum. Portiera nu se mai deschide, trag de ea cât pot – Cristoșii Cristoșilor, morților și morțișorilor, mamelor mă-sii. A înghețat, că de încuiat nu am încuiat-o. S-o fi încuiat singură – a intrat ticăitul în ea, cum a intrat și în mine. Aș avea o șansă, să mă întorc iar la nașu’ și să îl rog să-mi dea cheia de la Dacia lui, poate se potrivește și la a mea. De data asta, mă împușcă și dacă mă recunoaște – mi-a zis clar că nu am ce să caut pe la el până nu mă cheamă el. Aoleu, se mișcă mașina cu totul acuma – hai, că nu am tras așa tare de ea să se zgâlțâie în halul ăsta. Se zgâlțâie de se deschide portbagajul. Ține-mă, Doamne, în palmele tale și apără-mă. Din portbagaj iese în zbor însuși îngerul porcilor – aripi îi sunt urechile, mari cât două covoare persane de sufragerie. Se învelește în norul de foc ca într-o mantie. În loc de cap are un ochi mare cât zece dovleci uniți în unul singur – mă văd în pupila lui ca într-o oglindă, dar cu capul în jos și un pic curbat. Porcul porcilor întinde spre mine cele șase picioare afumate ale lui de parcă vrea să mă înhațe – a naibii dihanie și-a pus gheare de pui în loc de copite. Să-l fi văzut Doru pe ăsta, se căca pe el de frică – uite, că e bine că a fugit la petrecere, până la urmă, să nu-i duc grija. Să mă bâțâie dracii, uite câți porci ies din portbagaj, sau un fel de porci – sigur sunt ăia de la Gherase, sunt lipiți cu capse, dar pe dos, le văd mușchii și oasele. Se pun în genunchi în fața îngerului lor și grohăie ca-n ziua de pe urmă, apoi se pornesc după mine, nu mai văd decât colții lor de oțel – încârligați, iatagane care au stat uscate de sânge prea mult timp. Satârul nu e la locul lui, strig după Tincuța, l-o fi luat ea cât am fost eu la nașul. Tincuța e pe capota mașinii – a răstignit-o subinginerul, ei îi place, geme mai tare decât grohăie porcii și subinginerul e un megafon prin care iese râsul lui Gherase. Nu știu pe care din ei să îl omor, înainte să mă mănânce pe mine bestiile iadului, care aleargă cu spume la gură, dar nu mai ajung odată la mine, de-ar ajunge mai repede. Mai trag o dată de portieră, se deschide, intru, o bag în mă-sa pe Tincuța, curva dracului ce e și dau cu a-ntâia. Motorul se oprește brusc. Să nu mă lase tocmai acum, ar fi culmea. Mă uit după porci – liniște. Paștele mă-sii – m-a furat somnul și rezervorul e gol. Mi-a fost frică, chiar mi-a fost frică. Îngerul porcilor, auzi?
E încă întuneric, dar pe stradă mișună deja oameni care merg spre stația de autobuz. Dezastru absolut. Aproape absolut – măcar am minte să car mereu cu mine un bidon de cinci litri cu benzină, să fie pentru orice situație, cum ar fi asta.
Ajung în fața blocului și mă uit unde pot să urc mașina cu spatele pe o bordură, să nu se mai vadă așa de clar că e portbagajul plin. Bine, naibii, că e cât de cât frig afară – stă carnea ca în frigider. Până diseară va fi imposibil să o descarc, la cum stă cartierul cu geana pe tot ce mișcă. Dacă reușesc să închid măcelăria devreme azi, poate să trag o fugă la mama, la Albota și să fac acolo pachetele.
Liftul e blocat la etajul opt. Dau cu pumnul de câteva ori în ușă, preventiv – la opt stă baba aia moșmondită și – să nu uităm, tot la opt stă și Micșaze, gură-spartă, care abia așteaptă să îl țină un vecin de vorbă, fără să dea drumul la lift. Un nesimțit. Îi zicem Micșaze, că boul așa crede că se cheamă reluările fazelor din meciurile de fotbal. I-am zis toți că se cheamă mixaje, el tot micșaze le zice. Îmi târăsc picioarele pe trepte, mai am patru etaje de urcat și deja gâfâi. S-a dus vremea când alergam de jos, din centru – de la Steluța, până sus, la stadion – la Marinela, fără să mi se ia suflul. Printr-un miracol, ajung la etajul meu fără să mă întâlnesc cu nimeni. E adevărat că am încercat să nu fac prea mare gălăgie, mai ales în dreptul ușii lui Birlic, care m-a rugat de ieri să vin până la el. Fac eu cumva să ajung și la el, mai încolo.
Încerc să descui, dar nu pot – Tincuța a lăsat cheia ei pe dinăuntru, așa că apăs scurt pe butonul soneriei. Din casă nu se aude nicio mișcare. Mai sun de câteva ori, cotoroanța de alături scoate nasul pe ușă – probabil că murea dacă nu știa cine sună atât de insistent. I-aș zice vreo două, dar mă abțin, doar mă uit urât la ea, să-i cadă rău și să aibă de ce se plânge toată ziua. Sunt un car de nervi. Până la urmă îmi deschide ușa Monicuța. Casa e întoarsă cu fundul în sus: s-a apucat nevasta de curățenie. Covoarele sunt rulate și puse pe holul de la intrare – sper că nu își imaginează că mă duc eu cu ele să le bat. Miroase a rufe fierte, a oțet și a spirt. Tincuța e pe balcon, spală geamurile. E aplecată atât de mult în afară, încât e suficient să se așeze o muscă pe ea și praf s-a făcut. Mă duc încet spre ea, să nu se sperie, o apuc de mijloc și o trag înapoi. Scoate un țipăt de-mi țiuie urechile. Și se mai miră că cred vecinii că o bat.
— Grijania mă-sii, femeie. De câte ori ți-am zis să lași dracului geamurile murdare. Ce folos să fie curate, dacă tu te muți în grădină la Sfântul Gheorghe, lângă mă-ta? Nu te mai jeli, că știi că am dreptate. Și cu covoarele ce-ai? Jucau dracii sub ele?
Gata, uite rața mută – zici că i-am dat în cap. Mai suspină din când în când, să mă impresioneze. O pup pe frunte să o împac, doar nu vreau să-mi strice toate sărbătorile. E în stare. Acum se lasă greu, dar știu că o să-i treacă atunci când îi spun ce de bănet o să ne iasă după ce vând carnea.
— A trecut fii-tu pe acasă?
— N-a trecut, Fănele. Credeam că e cu tine.
— Uite, că nu e.
Tincuța așteaptă să-i mai spun ceva. Nu-i spun, să vadă și ea cum e când vorbești singur. Oricum, dacă i-aș povesti ce și cum, sigur i-ar lua apărarea, așa face mereu când încerc să zic ceva de Doru. Leoaică se face, să nu care cumva să se atingă cineva de puiul ei. Cred că de-aia a și ieșit așa de ascuns și de pămpălău. L-am lăsat prea mult pe lângă fustele mă-sii, am greșit. Femeile nu știu să crească bărbați adevărați. Pe Moni, comoara lui tata, o ține numa-n bâte, găsește ea motive: a luat nouă în loc de zece, nu a șters masa de firimituri după ce a mâncat, a lăsat urme pe mobila stil când a șters praful. Eu nu m-am băgat, că ăsta e teritoriul ei, treburile ei – mâncarea, curățenia și copiii. Dar îmi povestește fata tot. Cică pe Doru nu-l pune să facă nimic, nici măcar să se ducă să umple sifoanele – mai bine le cară ea singură decât să-l trimită pe fii-su. Asta se va schimba. Da, se va schimba, pentru că o să mă ocup eu de-acum înainte, gata cu lugu-lugu.
— Tincuțo, tu știi pe unde stă băiatul ăsta, Mihai? Unde-a zis el că merge la majorat.
— Parcă a zic ceva că stă prin Găvana, înspre Bascov. Sau nu, acolo parcă stă alt coleg. Poate că prin spate pe la Petrochimiștilor. Oricum undeva departe, că de-aia a zis că stă toată noaptea acolo.
— A lăsat și el un număr de telefon? Numele de familie, măcar, îl știi?
— Ceva cu Escu la final, dar nu mai știu exact. Cică n-au telefon.
— Bravo, nevastă. Bravo. Un căcat, asta ai făcut. Cine știe pe unde umblă derbedeul acuma?
— Nu e niciun derbedeu. Doruleț e băiat înțelept și cuminte. Și am încredere în el. Poate ar trebui și tu să nu te mai porți cu el de parcă ar fi un mucos.
Leoaica și-a scos ghearele, după cum știam că o să facă. Mă duc val-vârtej în dormitor și mă apuc să cotrobăi prin ghiozdan, prin dulap și pe sub saltea. Moni sare să mă ajute, draga mea. Mă gândesc că e posibil să găsesc notat vreun nume, vreo adresă, ceva de care să mă leg și să pot să încep să îl caut de undeva, să nu umblu de nebun pe străzi. Cu toate patrulele din oraș, cine știe dacă nu l-a luat careva la întrebări și el, molâu cum e, s-a pierdut și n-a știut ce să răspundă.
Răstorn ghiozdanul pe pat și iau la puricat caietele și manualele. O fi el cum o fi, dar uite ce scris frumos are: mic, cu bucle ordonate, înclinat spre dreapta. Pe ultima pagină din fiecare caiet are tot felul de desene – mașini, case, copaci. Uite și câteva inimioare cu două inițiale: B+D. D e de la Doru. Mă gândesc ce nume de fată încep cu litera B și îmi vin în minte doar Bianca și Beatrice. Știu și de un coleg de armată care și-a botezat fata Bogdana, era fiert că nu-i făcea nevasta băieți. Doru nu avea de unde să o cunoască pe Bogdana asta și cred că nici nu e încă la liceu. Cartea de română e jerpelită toată, probabil că a trecut pe la mai multe generații de elevi. Observ că are prima pagină, cea cu tovarășul, ruptă. Copii proști. Așa o fi primit-o, mă gândesc. Doar că pagina lipsește și din manualul de matematică, și din cel de istorie, și din cel de chimie. Din toate lipsește. Simt cum mi se umflă iar vena la cap. Asta nu poate să fie coincidență. Mă opresc un pic din căutat și o chem pe Tincuța la raport. Ridică din umeri și îmi zice că sunt nebun, că nu e nicio dovadă de nimic.
— Da, sunt nebun, așa să le spui și când mă arestează că l-am jucat în picioare pe Doruleț, puiul mamii. O să ne ai pe conștiință pe amândoi. Moni, tată, du-te tu repede până la măcelărie și pune o hârtie în ușă – scrie frumos: „22 decembrie 1989 – Închis pe motiv de concediu medical”. Azi stau acasă și îl așteptăm împreună pe trădătorul de țară.
Rezolv eu cu doctorul de la parter să îmi dea adeverință. Oricum, nu am marfă în magazin. Iau, din nou, ghiozdanul la puricat. Simt ceva, găsesc căptușeala descusută și acolo, poftim, toate paginile rupte. I-a desenat tovarășului mustăți și coarne și, sub poză a lipit litere decupate – probabil din ziare: „Moarte dictatorului!”, așa scrie. Năpârcă de copil. De-aia râdea cu veterinarul, uite cum iese adevărul la suprafață, ca uleiul deasupra apei.
— Uite, muiere, uite dovadă, că mi-ai cerut dovadă. Știi că acum ar trebui să îl denunț? Tu vezi în ce situație m-ați pus?
— Dar eu ce-am făcut, Fănele?
— Un căcat, ți-am mai spus. L-ai cocolit, v-ați pitit de mine. De unde știu eu că nu l-ai ajutat și tu? Știi că sunt rezervist – dacă mă cheamă la arme? Să zicem că dau nas în nas cu el. Trebuie să trag? Trebuie.
Dă apă la șoareci, are și de ce. Mă așez în fotoliul meu din sufragerie. Din hol se aude ceasul cu cuc, ticăitul lui e o ciocănitoare care îmi sapă în creier. Îl smulg din perete și dau cu el de ciment. Nu se sparge de tot, așa că îl mai lovesc de câteva ori cu picioarele, apoi îi rup limbile. Mă întorc în fotoliu, gândurile rele vin cu mine, dar cumva simt că fiecare mușchi se destinde, că devin una cu fotoliul și apoi mă scufund în măruntaiele lui, sunt Iona în burta balenei, îmi e bine și nu înțeleg de ce îmi e bine, nu vreau să îmi fie bine.
Tincuța aranjează masa în sufragerie – a pus și față de masă și vaza cu imortele la mijloc, a adus farfurii de porțelan din alea bune, a încălzit pâinea la cuptor, să fie moale. Se vede că îi pare rău. A venit și gărgărița acasă, a alergat.
— Tati, a zis tovarășa de la cofetărie să te întreb dacă mai rămâne cum ați stabilit.
Îmi sare inima din piept, muierea mea nici nu clipește, se face că nu a înțeles. Ar fi și culmea să se strâmbe la mine, după nefăcuta lui Doru, la care ea e complice direct. Mi-o imaginez pe Rozica, o văd cum mă așteaptă diseară, dichisită toată, cum se duce din când în când la fereastră și mă caută în fiecare umbră care trece pe alee, îngrozită că o să mă recunoască cineva când îi bat la ușă, dar mai îngrozită că poate nu vin deloc.
Moni cere voie să deschidă televizorul – din când în când, se mai nimerește să dea desene animate înainte de sărbători la noi, sau la bulgari. Aud, ca prin vis, cum crainicul citește că se instituie stare de necesitate pe tot teritoriul României, că se interzic întrunirile de mai mult de cinci persoane – uite, că nu de trei persoane cum știam eu, că au fost acte de terorism și de vandalism și că ministrul forțelor armate, generalul Vasile Milea, a acționat ca trădător și s-a sinucis când și-a dat seama că a fost descoperit. A pățit și tovarășul Ceaușescu ce am pățit eu cu Doru, doar că Doru nu știe că l-am descoperit. Sper să nu creadă că a făcut ceva atât de rău încât să-și pună capăt zilelor, ca Milea, pentru niște mustăți și coarne puse într-un moment de rătăcire ideologică, prostioare. Și poate că generalul nu s-a sinucis, ci l-au scos ai noștri din joc.
— Fănele, ce înseamnă asta? Ai reușit să vorbești ceva cu nașul Virgil?
— Moni, du-te un pic la tine în cameră, că vorbesc oamenii mari. Ce fată cuminte, să vezi tu ce cadou frumos îți aduce Moș Gerilă anul ăsta.
Aștept să iasă copilul din sufragerie și dau televizorul mai tare.
— Am vorbit, dar mi-a zis să nu spun la nimeni că am vorbit, așa că, mucles. Să nu dai raportul pe la vecine, că atât îți trebuie. M-a liniștit, o să aibă grijă de noi, orice ar fi. Așa a spus, orice ar fi.
Dau pe gât un păhărel de țuică și apoi mâncăm în liniște. La televizor continuă emisiunea, sunt imaginile de ieri, de la miting și – din când în când, intervine crainicul și invită populația la calm. M-aș simți și eu calm dacă ar ajunge mai repede băiatul acasă, să-i țin morala și să îl pedepsesc, să-l știu bosumflat la el în cameră, nu să mă întreb pe unde umblă și dacă e bine. Desfac nasturele de la pantaloni, am fost aproape mort de foame. Aș vrea să ațipesc un pic în fotoliu, dar nu pot. Tincuța s-a apucat iar de curățenie, bocăne și troncăne, să audă tot blocul cât se osândește ea. Așa fac toate – se aude și la vecinul de sus un aspirator, iar bara de oțel din spatele blocului nu va fi liberă până în Ajun, paletele lovesc fără milă persanele și preșurile de iută, ecourile se sparg de peretele blocului și se multiplică. Așa se aud și focurile de armă când sunt trageri de antrenament la poligon. Oricum, mai bine nu adorm, că cine știe ce bazaconii mai visez.
Pe ecranul televizorului apare mira, dau să mă ridic să îl opresc, am un picior amorțit – îl masez și îl scutur de cîteva ori, să se ducă furnicăturile. Mira dispare și, în loc de purici, apare din nou imagine. Îl recunosc pe Ion Caramitru, actorul. Lângă el e un dubios în pulover, cu față de om dus cu pluta, cică e poet. N-am auzit niciodată de el. În spatele lor, în picioare, așezați pe două rânduri, sunt mai mulți tovarăși, vreo douăzeci, să zic. Mă uit la fiecare – par niște terchea-berchea, se uită undeva în gol și stau așa, ca momâile. Două sunt femei – vă puteți imagina ce fel de femei stau pe lângă douăzeci și ceva de hăndrălăi, și mai e un băiat, în dreapta sus, nici nu i-a dat mustața. Caramitru vorbește despre Dumnezeu, că cică și-a întors fața spre români și mai zice că dictatorul a fugit și că – în București, armata a trecut de partea poporului. Eu sunt poporul, deci de partea cui a trecut armata? Pare o piesă de teatru, n-are cum să fie adevărat ce spune.
— Uite-l pe băiatul lui nașul Virgil. Ce-o căuta acolo?
Așa este, nu știu cum de nu l-am văzut din prima. E proaspăt ras, elegant, stă cu spatele drept – nu ca ăștilalți, care zici că-s luați direct de la bodegă sau de la spitalul 9, în cazul poetului.
— Nu știu, Tincuțo. O fi în misiune.
Trebuie că e în misiune, ar fi prea mult să fi trădat și fiul nașului. Ies pe balcon – bara de covoare e goală, de fapt toată parcarea e goală, nici frunza nu mișcă. Ne uităm amândoi la televizor ore întregi, vin tot felul de necunoscuți să ia cuvântul, ne arată imagini cu elicopterul tovarășului care decolează de pe clădirea C.C.-ului, ne spun că teroriștii atacă televiziunea, că se trage și că mor oameni.
— Cine sunt teroriștii, Fănele?
— Ai noștri, cred, Tincuțo, că bagabonții ăștia spun că sunt agenturi teroriste care vor să îl salveze pe tovarășul.
Nu mai am stare, aș pleca acum la Târgoviște, unde zic ăștia că i-au dus pe tovarășul și pe tovarășa, dar am portbagajul plin, sunt ca legat de mâini și de picioare. L-aș apăra cu pieptul gol, că l-au trădat toți la greu. Auzi, că e măcelar.
— Mai știi, Tincuțo, când a venit Moni de la grădiniță și a zis că tovarășul și tovarășa Ceaușescu iubesc copiii, că la grădiniță le-au pus W.C.-uri mici, de copii?
— Ce ne facem, Fănele? Noi pățim ceva? Copiii noștri?
— N-auzi că a zis nașul că are grijă de noi, orice-ar fi? Fii pe pace, ne descurcăm noi, cumva. Ne-am descurcat mereu.
— Nu vezi că e război? Cum să ne salveze nașul, dacă e război? Nici la telefon nu dăm de el.
Mă mai duc o dată pe balcon – tot liniște. La noi, în cartierul Războieni, nu e niciun război. Se face curat și se pregătesc sărbătorile de iarnă. A început să se întunece, nu știm nimic de Doru. Toate ca toate, dar sper să nu se fi dus la București.
— Fănele, hai repede, zice unul că o coloană de blindate se îndreaptă spre Pitești, să arunce în aer Petrochimia și barajul Vidraru. O să murim, Fănele.
Înainte să intru în casă, văd niște lumini ridicate deasupra centrului orașului – nu știu dacă sunt gloanțe sau trasoare, sunetul nu ajunge până la noi. Fără să mă gândesc prea mult, iau satârul, iau și toporul, mă încalț și pun șuba pe mine. Le pup pe fete pe frunte, le spun să nu deschidă ușa la nimeni și, dacă e ceva, să meargă până la Birlic și să-l roage să le deschidă adăpostul antiaerian.
Plec pe jos, merg cât de repede mă lasă genunchiul. Prind din urmă câteva pâlcuri mici de oameni, flutură steaguri cu stema decupată, cum au văzut la televizor. Unul împarte banderole de revoluționar – niște fâșii de cerșaf, vax albina, de parcă teroriștii nu pot să-și facă și ei banderole de-astea. Îmi prind și eu bucata de cearșaf de braț, să fiu ca ceilalți. Încerc să înțeleg cine trimite blindatele spre Pitești. Ei spun că tovarășul Ceaușescu. De ce să vrea tovarășul să îmi omoare familia? Până ajungem în centru, ne unim cu alte grupuri, suntem tot mai mulți, curgem ca un râu pe Calea Craiovei și ne vărsăm în marea de oameni din fața Casei Albe. Se aude „Hora Unirii”, sunt deja formate cercuri peste cercuri, dansează ca apucații, unul e dezbrăcat la bustul gol – pe frigul ăsta. În timpul ăsta, coloane de blindate vin spre noi și nimeni nu face nimic să le oprească. Strig cât pot de tare, le spun să mergem să apărăm Petrochimia, dar nu pare să mă audă nimeni, dansează în continuare, niște inconștienți tâmpi. Caut un cadru militar, sunt împrăștiați de colo-colo tot felul de copii îmbrăcați în uniformă, n-are niciun rost să vorbesc ceva cu ei. Muzica se oprește, dar mulțimea vuiește, din fiecare colț al pieței se scandează altceva. Abia atunci observ că, din balconul Casei Albe, se țin discursuri, la fel ca din balconul C.C.-ului din București. Trebuie să ajung acolo, trebuie să iau cuvântul. Ăsta care vorbește acum cică e tot poet, ca dilimachele de la televizor.
Trec cu greu printre oameni, încerc să mă apropii de intrarea în clădire, de fapt suntem mai mulți care încercăm. Militarii ne legitimează și apoi ne lasă să trecem, copii buni. Exact la intrare, sunt câțiva civili cu arme. Norocul meu, unul dintre ei este din cei care au fost aseară la nașul. Mă recunoaște și-mi dă voie să intru. Îi spun și lui de Petrochimie, dar ori nu mă aude, ori știe ceva ce nu știu eu. Îmi face semn să circul mai repede. Pe holurile clădirii mișună tot felul de indivizi, unii stau potoliți în fața câte unui televizor – beau bere și fumează ca șerpii. Urc repede cele două etaje și, cât pe ce să-mi stea inima, îl văd pe Doru al meu cu un kalaș mai mare decât el, păzind balconul. S-au găsit cine să-i păzească, doar să sufli un pic spre el și se împrăștie în văzduh ca o păpădie. Mă observă și el și face doi pași în spate – exact ce spuneam, păpădie.
— Ce faci, mucea? Te joci de-a revoluția?
Îmi pune țeava armei în piept și se uită la mine de parcă e posedat. Simt că, dacă mai mișc un pas, o să apese pe trăgaci. E atât de hotărât, încât nu știu dacă l-aș strânge de gât, sau l-aș lua în brațe. I-au otrăvit mințile copilului și nu știe ce face – nu este Doruleț al tău, acum e altcineva, copilul altcuiva. Ține-te tare, Fane – doar cu vorba bună îl mai poți aduce de partea ta.
— Stai, Dorule, e taică-tu, nu face prostii.
E subinginerul, fir-ar coasta lui a dracului, că nu mai scap de el. Îl mângâie pe cap, iar Doru lasă țeava armei în jos.
— Ce faci, nea Fane? Te-ai făcut revoluționar? Nu mai ții cu regimul, ca azi dimineață?
— Mircea dragă, ce să zic? Azi dimineață nu știam dacă pot să am încredere în dumitale. Uite, copile, ți-am adus manifestele. Că n-ai mai avut timp să treci pe acasă să le iei.
Pare că suntem pe pace, acum. Doru își ferește privirea și îndeasă foile în buzunar, iar subinginerul discută cu altcineva – chiar despre blindatele care vin spre oraș. Armata – cea care e cu noi, a trimis deja militari să-i întâmpine pe teroriști, au plecat și civili înarmați cu ei.
— Doruleț tată, nu vrei tu, mai bine, să te duci până acasă și să dormi un pic? Uite la tine ce cearcăne ai. Hai, că e mă-ta îngrijorată, a plâns toată ziua. Rămân eu aici, să-ți țin locul, până te odihnești.
— Nu mă duc nicăieri, trebuie să luptăm pentru libertatea noastră.
— Luptăm, tăticule. Dormi un pic și lupt eu, apoi mă duc eu să dorm și lupți tu. Oboseala nu e bună, mai ales când ai o mitralieră cu tine. Crezi că Bianca aia a ta te va iubi mai mult dacă mori?
— De unde știi de Bianca?
— Știu, Dorulețule, știu. Nici nu-ți dai tu seama cât de multe știu.
Am avut noroc, am spus numele la întâmplare. Băiatul nu se lasă dus acasă, i s-au albit degetele de cât de strâns ține arma.
— Taică-tu are dreptate, Dorule. Du-te acasă, liniștește-o pe maică-ta și dormi un pic. Sunt mândru de tine, copile. Ai făcut, deja, mai mult decât mulți bărbați din oraș pentru revoluție. E rândul lui nea Fane să-și spele păcatele.
Pe ăsta pare că îl ascultă, e aproape convins. Din capătul opus al coridorului vine în fugă un bărbat deșirat, cu gât de girafă. E profesor de sport de la școala din cartier – bețivan de-al meu.
— Fraților, teroriștii atacă Arhivele Militare și Spitalul Județean. Se trage cu muniție de război. Suntem chemați acolo.
Suntem cinci bărbați înarmați: eu, subinginerul, profesorul de sport, amicul nașului Virgil și un papițoi cât un dop, cu părul creț. Avem banderole de revoluționar și mulțimea din piață ne face culoar, să trecem. Ne spun că se roagă pentru noi, că vom învinge. Copiii în uniforme militărești rămân la post, să apere Casa Albă. Restul de soldați probabil că deja s-au întâlnit cu blindatele și poartă lupte grele pe autostradă. Ajungem la Casa Armatei, ne oprim câteva minute să vorbim cu frații care păzesc cele două tancuri pe care ni le-a pus unitatea la dispoziție, cu tot cu echipaj. S-a descoperit cine dă ordine teroriștilor – un securist venit de la București, care se adăpostește într-o casă pe Smeurei. Paștele și grijania lui de criminal, ne suim pe un tanc, îngrămădiți și pornim. Șenilele monstrului de metal huruie, tancul înaintează mai repede decât credeam, dar parcă prea încet pentru ce avem de făcut. Stau lipit, umăr la umăr, de subinginer.
— Nea Fane, ia spune. Ești pe bune de-al nostru? Cartierul zice că ești turnător.
— Eu? Turnător? Sunt un amărât de măcelar. Da, am crezut în comunism, că știu cum era și pe vremea ailaltă. Dar cine s-ar fi gândit că animalele astea vor să ne omoare copiii?
— Apropo de copii. Te felicit că ai crescut așa un băiat. O să se scrie fluvii despre grupul de rezistență pe care îl conduce de câteva luni bune.
N-am timp să îmi revin și să răspund. Am ajuns în fața casei securistului. Tancul trece prin gard ca prin brânză, țeava e proptită de zid, suntem pregătiți să intrăm în cuibul de viespi, vrem să îl prindem viu, să ne spună tot ce știe. Scoate capul pe ușă un moș coșcovit, cu ochelari, îmbrăcat în capot de casă. În spatele lui se vede o cucoană – în vârstă și ea, cu părul alb, făcut permanent. Sigur că ăștia sunt de acoperire, trebuie să găsim intrarea în buncăr.
Vreau să mă bag în față, să-l strâng oleacă de gât pe boșorog, să verse tot.
— Nea Fane, uite că se trage masiv la Arhive. Șobolanii vor să ardă toate dovezile. Hai amândoi acolo, că aici situația e sub control.
Vedem câteva focuri în aer, trec pe deasupra noastră. Nu e mult de mers până la Arhive, dar nici nu ne dăm seama exact de unde se trage. Strada e pustie, alergăm, subinginerul e în față, pe mine mă doare genunchiul din ce în ce mai tare. Acum e suspect de liniște, pășim cu grijă și ne uităm cu atenție la toate clădirile – e o stradă numai de case, n-au de ce să stea teroriștii pe acoperiș. Ajungem la Gura Trivăii, ne pitim după copaci, nici umbrele nu ni se văd, e aprins doar un lampadar cu lumină chioară în fața porții Arhivelor. Auzim o tufă foșnind, am degetul lipit de trăgaci, gâfâi și îmi e teamă că mă dau de gol. Din tufă iese un câine, coasta lui de potaie, că era să mor aici.
— Nea Fane, stai matale aici, că te doare genunchiul, și mă duc eu să cercetez. Dacă se trage, tragi și matale focuri de acoperire. Dar în sus, da?
— Da, în sus, în sus trag.
Se îndepărtează, mă uit prin țintă, îl pierd în întuneric, apoi mi se pare că îl văd din nou. Trag în piept aerul încărcat cu praf de pușcă. Câinele îmi dă târcoale, se apropie tot mai mult de mine, dă din coadă – probabil că încă miros a carne.
— Marș, cotârlă.
Dacă dușmanii ar fi ascunși, ar vedea cum se gudură ăsta și m-ar lua în vizor. Uite-l pe subinginer, se întoarce, calcă hotărât, cu haina descheiată, pare că nu se mai ferește de nimic. Glonțul pleacă singur, apoi altul, apoi altul. Reculul mă dă înapoi, închid ochii și cad pe spate. Potaia mă linge pe față. Mă ridic, nu știu la ce să mă aștept. În fața mea e întuneric – mă strecor, cu câinele după mine. Îl văd – e căzut lat pe trotuar, calc în balta de sânge care încă mai crește. Nu mai suflă.
— Morții mă-tii de subinginer. I-ai pus arma-n mână copilului meu. Cine e jos acuma? Eu, sau tu?
Al dracului de câine s-a apucat să lipăie sângele subinginerului. Îl las să dea cu limba de două-trei ori, apoi îi ard un șut în coaste – să nu se învețe la carne de om, schelălăie și se duce mai încolo, cu coada între picioare. Trebuie să mă grăbesc, focurile de armă sigur o să atragă musafiri. Schimb kalașul meu cu kalașul lui – doar nu m-am născut ieri să mă dau mare că am încercat să îl apăr pe prost, să vadă cineva că s-a tras cu arma asta și să iasă probleme. Încă are mâna moale ca plastilina. Nici ochii nu i s-au închis – se uită fix la mine, cum s-au uitat toți porcii când le-am înfipt cuțitul în gât. Scot sticla de țuică din buzunar, vărs câteva picături, de sufletul răposatului – la câte păcate are, greu să ajungă la loc cu verdeață. Dau pe gât câteva guri, să-mi sting arșița –Dumnezeu să-l ierte, că eu n-am cum.
Plec spre Războieni – dacă am noroc să-mi rezolv toate treburile, poate ajung și pe la Rozica. Câinele mi-a luat-o în față – nu mai scap de el. Animalele te iau de stăpân când simt când ești puternic – caută să aibă un șef de haită adevărat, mai ales javrele care nu-s în stare să se apere singure. Cu cât le ții mai mult la respect, cu atât te iubesc mai tare. Așa-i și cu oamenii. Ia uite la el, cum se oprește din când în când să fie sigur că vin pe același drum cu el. Urc pe Smeurei, gâfâi ca o locomotivă, dar nu mă las.
Din față se apropie tancul, papițoiul cu păr creț se ține de țeavă, flutură steagul fără stemă și cântă aia cu „treceți batalioane române Carpații”, de parcă ar avea vreo legătură cu tot ce se întâmplă.
— Fraților, săriți, l-au împușcat pe Mircea.
Vor să mă duc cu ei, să le arăt unde a căzut subinginerul la datorie. O dau la întors, că merg să iau mașina, să pot căra mai repede răniții la spital, dacă e să mai fie ceva. Mușcă momeala, pe nemestecate. Papițoiul zice că n-au găsit securistul – a fost o pistă falsă – și acum se întorc la Casa Armatei. Îmi cer să le predau arma – nu le-o dau decât după ce se scotocesc să găsească pix și hârtie și îmi semnează că nu s-a tras cu ea niciun glonț.
— Se aude ceva despre coloana de tancuri de pe autostradă?
— Bag seama că au învins ai noștri, că încă n-a explodat nimic.
O fi fost și asta o pistă falsă – mă sperie gândul că am ieșit la revoluție din cauza unui zvon. Poate că tovarășul Ceaușescu nu a vrut să îmi omoare copiii, cum au zis la televizor. Oricum ar fi, a ieșit bine: Doruleț e acasă, în siguranță și am eliminat și un element subversiv.
În partea asta de oraș nu e nicio revoluție. Mă plimb pe străzile goale ca vodă prin lobodă. Multe dintre ferestrele blocurilor au draperiile trase, dar se vede cum pâlpâie lumina televizoarelor. Unii au scos boxele pe balcon și bagă populară. Stau înghesuiți, fumează și vorbesc tare. Spun bancuri porcoase și se hăhăie. Un copil tot aprinde bețe de artificii și le dă drumul să cadă de sus și chiuie până când scânteile se sting pe pământul bătătorit din fața blocului. Mă așez pe o bancă și trag cu urechea o vreme – sunt câteva bancuri pe care nu le știam. Bune bancuri, râd și eu – mă aud și mă cheamă la ei la masă. Îi refuz, n-am timp de ei, am de descărcat carne, dacă mă mai țin țurloaiele. Opresc muzica și intră în casă. Mai am doar cinci țigări în pachet, aprind una și termin ultimele guri de țuică. Potaia a plecat de ceva timp, s-a păcălit – dacă mergea cu mine până acasă, îi dădeam ceva de ros din portbagaj.
Se aud niște boscheți foșnind. Probabil a trecut vreo pisică. Mă ridic de pe bancă și mă pornesc, abia îmi târăsc picioarele, zici că sunt prinse în șuruburi ruginite și neunse. Pe lângă pașii mei, disting alt rând de pași, ca făcuți de încălțări cu pingelele duse. Mă uit după umăr, nu se vede nimic. Grăbesc puțin pasul și o iau la dreapta – o să urc pe scări spre stadion, dacă vine cineva după mine, acolo nu se poate ascunde. Fac și pingelele dreapta.
— Care ești, măi, acolo? Ieși la lumină, dacă ai curaj. Vrei să ne batem, sau ce? Vezi, că sunt înarmat.
De asta e bine să ai satârul mereu cu tine. Îmi răspunde doar ecoul – „înarmat, armat, mat”. Cum stau pe loc, cum mi se face frig, m-am luat cu râsul pe bancă și nici nu mi-am dat seama când mi-a intrat gerul în oase. Bat pasul pe loc să-mi încălzesc picioarele, pingelele bat și ele pasul pe loc. Fane, ești copil – o fi ecoul și tu te caci pe tine. Mă uit în sus spre scări și mă ia amețeala, dar trebuie să pot. Cred că am speriat un stol de ciori – mă înconjoară ceva ca niște fluturări de aripi, sau nu îmi dau seama ce. Dacă sunt mai multe păsări, toate bat din aripi în exact același ritm. Nu aud croncăneli – ciorile croncăne când se ridică în aer, iar în aer nu se vede nimic. O pală de vânt mă izbește în spate, mi se pare că i-au crescut mâini care mă țin strâns de umeri și mă împing pe scări în sus. Nu pot să mă opun, merg mai repede decât pot, pingelele după mine, parcă și mai multe. Abia mai pot să respir când ajung în capul scărilor, dar alerg și îmi e frică să mă uit în spate. Inima mi s-a umflat în piept ca un balon, îmi împinge coastele, le simt că trosnesc și din ele se desprind așchii care îmi înțeapă plămânii. Privesc doar înainte, strada se vede în alb negru, cu purici. Cu fiecare pas, cartierul e mai departe de mine, mă gândesc că e îngerul porcilor, care îmi trage asfaltul de sub picioare, îmi răsuflă în ceafă. Îl văd și nu îl văd cum trece pe deasupra mea, cu capul lui făcut doar dintr-un ochi cât zece dovleci de-ăia mari. Ochiul subinginerului, ăla sticlos cu care se uita fix la mine.
În față, la intrarea în Războieni, e o ridicată o baricadă, mai am puțin până acolo. Aș avea nevoie de pala de vânt, dar pala de vânt nu mai vine, am doar picioarele astea două, din care unul sigur are meniscul rupt, dacă nu mai rău. Îmi vâjâie capul – fie ce-o fi, mă așez aici, pe bordură.
— Vecine? Ce faci, vecine?
E Micșaze, pupa-i-aș chelia lui aia lucioasă, vine în reluare spre mine, cu o sticlă de apă minerală în mână.
— De la revoluție vin, vecine. M-au alergat teroriștii până aici, cred că s-au ascuns în cimitir. Sigur s-au ascuns în cimitir.
Îmi dă să beau apă și mergem încet spre baricadă.
— Nea Fane, vezi să nu lași copiii să bea apă de la robinet. E otrăvite rezervoarele de apă, lua-i-ar dreacu’ de teroriști. Măcar să fiarbă apa, înainte să o bea. Trecu Doruleț mai devreme pe-acilișea, i-am zis și lui. Era obosit și el, săracu’. Ce băiat, dom’le.
Toți bețivanii mei sunt pe baricadă, îmi vine inima la loc, stăm pe lăzi de bere și povestim, eu sunt cel mai tare din ei – niciunul n-a văzut cum s-a proptit țeava unui tanc într-o casă. Când le zic cum a căzut răpus subinginerul – sub ochii mei, mă iau în brațe și bat cruci mai rău ca popii. Unii plâng. Nu știu ce-mi vine, dar le zic că am carne de-un grătar. N-ai să vezi bucurie mai mare.
Merge și Micșaze cu mine, că el are grătar de voiaj și zice că are și vreo zece pâini, că nevastă-sa lucrează la fabrica de pâine. Doamne, când trec de intersecție și intru în Războieni, mi se așază toate la loc, oricât de deranjat aș fi la suflet. E cartierul meu, casa mea, regatul meu, poți să întrebi fiecare piatră și pietricică și sigur are o poveste despre mine. Să-mi dai palate, dar tot n-aș pleca de aici pentru nimic în lume.
Ajungem în fața blocului – eu nu mai urc, că nu mai scap de Tincuța – noroc că mi-am luat cheia de la mașină cu mine. Până vine Micșaze cu grătarul și ce a mai zis că ia cu el, întorc Dacia.
— Nea Fane, nu ți se pare că miroase a ceva?
— A ce să miroasă? Nu-mi miroase nimic.
Mi se pare și mie că miroase a ceva, posibil că am calcat în vreo balegă la C.A.P.-eu. Frații de la baricadă sunt cu mâinile în aer, se aud cum scandează „Fane, Fane”. Au rupt deja niște copaci și au pregătit lemnele de foc. Au apărut o masă pliantă și niște borcane cu murături. Trag mașina aproape, nici nu îmi mai pasă că o să vadă câtă carne am – le-o vând, dacă vor. O să rămână și pentru obligații, dar la ce nebunie a fost zilele astea, nu cred că mai are de ce să se supere cineva pe mine. Oricum, poate nici nu o să mai fie așa de importanți după revoluția asta.
Aprindem focul, dăm cu bere, milițianul Ispas Viteză e cu noi – nu știe pe unde s-au pierdut gărzile patriotice după ce l-au luat pe pictor la secție. Cică i-au dat drumul când au auzit că a fugit Ceaușescu cu elicopterul. Ar fi fost frumos să avem și muzică, dar cântăm noi, dacă e. Poate îl chemăm și pe nea Sucitu’, bagă din acordeon de-ți smulgi cămașa. S-a făcut jarul, mergem să alegem carnea.
Deschid portbagajul și-am zis că mor acolo, pe loc. Paștele, grijania și cristelnița lui de veterinar –carnea miroase de-ți mută nasul, cred că am văzut și niște viermișori – or fi înviat muștele în depozitul unde a ținut el porcii, sigur mai multe zile decât mi-a spus.
— Nea Fane, lasă, că nu-i chiar așa de grav. O spălăm un pic, o dăm cu un pic de oțet și se duce mirosul.
Și am dat și kalașul înapoi. Mă așez pe bordură și plâng ca un copil.