Poem scris de Raluca Urse, la Atelierul Mornin’ Poets #102, cu Andrei Doșa, din 19 ianuarie 2025, la tema poeziei imagiste.
mâinile mele au primit flăcările
și am crezut că în cele din urmă voi învăța să le stăpânesc
mi-am spus o casă nu trebuie să moară niciodată singură și
am rămas.
am simtit mirosul de stofă verde arsă
am văzut multe lucruri frumoase aici —
veiozele de plastic devenind lichide
chipurile din fotografii
topindu-se unul în celălalt
lucruri care s-au strâmtat
lucruri care au îngenuncheat
lucruri care s-au prăbusit
și au izbit acea liniște pe care doar o casă în flăcări o poate da.
mi-am spus nimic nu se deschide mai frumos
în crevase negre decât un plafon alb și
am rămas.
am simțit mirosul de stofă verde arsă
am văzut
capul unei păpuși înflorind în flăcări,
mărgelele ei scurgându-se în pieptul de cauciuc
părul carbonizat care îi înjosea trăsăturile
oglinda ei mică
reflectând lumea
( într-un mod aproape umilitor)
mi-am spus lumina care vine din foc se așază mai frumos peste mine decât orice altă formă de lumină si
am rămas
am simțit mirosul de stofă verde arsă
am pătruns în
podeaua caldă
ca în pântecele unei dovleac bine
copt
am rămas
rochia mea era împletită din funia cu care nu a îndrăznit nimeni niciodată să se spânzure
sudoarea surpa
straturi vechi din mine
am dansat, am făcut piruete
casa și-a deschis coastele
mi s-a predat mi-a spus bucură-te
aceasta este ordinea lucrurilor
mai târziu au venit și-au stins focul
(fumul nu m-a înghițit)
m-au salvat mi-au vorbit mult și blând
m-au plictisit m-au trimis la spital
mi-a fost frig
m-am întins peste viață ca un copil nedorit