Povestire scrisă de Mihaela Bunea, aleasă de George Cornilă la Creative Writing Sundays, pe 1 februarie 2026, la tema: „O povestire a cărei acțiune se petrece într-un secol trecut (din secolul al XIX-lea în jos) și în care apare cel puțin o personalitate istorică”.
Plec pe furiș din Hotel Danieli. Sper să nu observe nimeni că nu sunt la mine în cameră. Aseară am primit o scrisoare, în care eram rugată să o ajut pe sora mea. Pentru asta, trebuie să mă întâlnesc în secret cu cineva, fără spun nimănui. Azi, ora nouă, la cafeneaua Quadri, într-un separeu retras, în spate. Prima oară am vrut să merg să-i arăt și ei scrisoarea, apoi m-am răzgândit. Merg singură.
O să o mai ajut încă o dată, ce să fac? Ajung pe strada de lângă canal și priveliștea mă distrage. Parcă e o pictură, cu toate gondolele ce plutesc pe apă. O pictură ratată. Căldura de iulie, mirosul acesta de apă clocită și mucegai îmi fac greață. Urăsc Veneția. Deși eu mi-am dorit să vin aici.
Cu cine mă voi întâlni? Ce o să-mi spună? Nu am dormit toată noaptea și mi-am imaginat în mii de feluri conversația. Oare o să vină? Mi-a scris chiar el? Nu oricine primește o invitație la cafenea de la un principe moștenitor.
Avem toți, mai ales eu și sora mea, interdicție să-l vedem sau să vorbim cu el. Mă simt importantă. În sfârșit am și eu un nume, un rol, până și o interdicție. Știe cine sunt… dar nu, e imposibil să vină chiar el. Mă uit discret în spate să nu mă urmărească cineva. Să mă oprească să ajung la întâlnire. Orice mișcare mă distrage. E forfotă dimineața în Veneția, e plin de oameni pe străduțele înguste. Doamne distinse, cu siluete subțiri, în rochii lungi de vară, deschise la culoare, par toate că mă privesc când trec pe lângă mine. Domni cu pălării, se mișcă ușor pe străzi în costumele lor elegante și se uită spre mine. Un zgomot puternic mă face să tresar. E doar o poartă trântită. Traversez un pod și merg cât pot de repede spre locul de întâlnire. Transpirația îmi curge pe tâmple și pe spate. Privesc suspicios orice mișcare în jurul meu.
Ajung mai repede de ora nouă. Mă așez la o masă din spate, în partea ascunsă a cafenelei, ce dă spre canal. Am grijă să nu îmi șifonez rochia de mătase și să stau dreaptă. Vreau să scriu câteva rânduri până apare, dar mână îmi tremură pe carnețel. Nu pot scrie nici măcar un rând.
Mă enervează că sunt aici. Însă dacă rămâneam acasă, în București, era și mai rău. M-aș fi gândit doar la ele, ce fac pe aici, cum se plimbă, cum povestesc, cum se îmbrățișează, cum dorm împreună. Sora mea m-a invitat s-o însoțim pe Regină, pentru o scurtă perioadă, la Veneția. Dacă sunt și eu, mai poate scăpa din când în când de ea, retrăgându-se la mine în cameră. Surioara mea dragă e o vacă. Exact ca numele nostru. O prefăcută. Domnișoara Văcărescu, preferata Reginei. Când le aud cum se alintă cu voci suave, îmi vine să vomit. Ea îi spune Regina mea, iar Regina Elisabeta o alintă micuța mea poetă sau Elenuș. De la prima întâlnire a plăcut-o. Parcă s-au așteptat una pe alta. Uneia îi lipsea o fiică și alta visa de mică să facă parte dintr-o familie regală. Și soră-mea nu s-a lăsat până nu a ajuns domnișoara ei de onoare. Suntem în 1891 și da, unele regine au încă domnișoare de onoare. Ce demodat.
Chiar nu înțeleg de ce a preferat-o mereu pe ea și nu pe mine. E mult mai urâtă decât mine. Cu ochii ăia mici și băgați în cap, sprâncene groase ca de bărbat, nasul mare și fața rotundă, mică de statură și bondoacă, de multe ori pare chiar grasă. Nicio rochie nu-i vine bine.
Ea spune că Regina o place pentru inteligența și poezia ei. Pentru că scrie și are talent. Adevărul este că sora mea știe să vorbească și să se pună în valoare. Nu-i proastă. Se mândrește cu volumul ei de poezii publicat în Franța, pentru care i-au dat și un premiu. Ce să spun, talent. Un sfert din poeziile din volum sunt ale mele sau sunt inspirate de versurile mele. Ce să mai zic. Eram mai mică și proastă și m-am bucurat că sora mea îmi băga în seamă poeziile. Mă strângea în brațe și-mi șoptea „lasă, Zoe, că mă revanșez, o să vezi, ce făceai tu cu poeziile ăstea? Le puneai acolo în jurnalele tale și nu le vedea nimeni. Așa, prin cartea mea le-a citit toată lumea bună din România și Franța”. Deși învățasem împreună de mici, cu profesori particulari, în București, doar pe ea au trimis-o părinții să studieze în Franța. Acolo și-a publicat cartea. Care ar fi trebuit să fie a mea.
Sunt Zoe și sunt fraiera familiei. Spui Zoe, spui nedreptate. Furt, așa se numește. Doar că, între surori trebuie să fim bune, să ne iubim și să ne ajutăm, așa ne-a învățat mama. Așa că am închis ochii că și-a însușit poeziile mele.
Mă foiesc pe scaun și mă uit în stânga și în dreapta. Încă nu a venit nimeni la masa mea. Am comandat o cafea și o prăjitură cu fructe. Stau neatinse în fața mea. Nu pot înghiți nimic.
Sora mea, Elena, avea doar douăzeci și patru de ani când a cunoscut-o Regina și a fost sedusă iremediabil de spiritul și poezia ei. După ce a devenit domnișoara ei de onoare, sora mea a dobândit și mai mare încredere în sine. Nu conta cum arăta, era convinsă că putea face orice, că putea cuceri pe oricine.
Mi-a promis apoi, ca o consolare, că mă ia cu ea peste tot pe unde merge cu Regina. Mi-a convenit la început înțelegerea asta. Londra, Paris, Roma, Viena, la vârsta mea am văzut multe locuri din lume unde mulți oameni nici măcar nu visau că pot ajunge. Când am încercat să-i arăt și eu Reginei ceva din ce scriu, nu a avut răbdare să citească. Doar Elenuș, mica ei poetă, conta. Avea inimă doar pentru ea. Pe mine nici nu mă chema niciodată lângă ea, o încurca frumusețea mea. Mi-a și spus de multe ori că o să am de suferit cu frumusețea asta. Ce să spun, știu ele, urâtele, cum stă treaba cu frumusețea. Dacă acționez bine, într-un an mă mărit cu cine trebuie, scap de toți din familie și apoi pot să scriu liniștită. Și atunci chiar nu o să mă mai intereseze ce face nebuna de soră-mea.
Chiar părea că a înnebunit la un moment dat, când a început să participe la ședințe de spiritism cu Regina. Sunt la modă acum în lumea bună. Bineînțeles, toate întâlnirile le făceau pe ascuns, să nu știe Regele. Le-ar fi interzis total să practice asemenea prostii. Doar după un timp mi-am dat seama, ce făcea de fapt, sora mea. Tot respectul pentru ea. Cu asta a ajuns să o aibă la degetul mic pe Elisabeta. Intra în transă și vorbea în versuri cu vocea fiicei moarte a Reginei.
Luni în șir au ținut-o tot așa. Săraca Elisabeta, de când îi murise fiica, la patru ani, nimic nu o mai alina. Nu-și revenise niciodată după pierderea ei. Și acum, în sfârșit, Elena îi dăruise comunicarea cu ea. Sedințe de spiritism și transă, prosteli. Doamne, cât de bine se prefăcea soră-mea, ce bine își juca rolul. Am asistat și eu de două ori. Am crezut că o să vomit. Efectiv nu-mi venea să cred că Regina se putea lăsa atât de ușor înșelată, că putea crede tot ce i se spunea. Când am încercat să o atenționez pe Elena că exagera, nu a mai vrut să mă ia la întâlnirile de spiritism. Zicea că o distrag și că sunt prea sensibilă.
Își pusese în cap că ea o să se căsătorească cu un prinț și Regina Elisabeta o să o ajute.
A început să-l aducă în discuție în poveștile lor zilnice, pe principele moștenitor, Ferdinand, apărut de curând la curte. Că el ar plăcea-o în secret. Un tânăr drăguț și naiv. Inocent ca un copil. I-a băgat în cap Reginei că ea și Ferdinand se potrivesc. De aici până la logodna lor secretă, nu a mai fost decât un pas. Săracul, nici nu a știut exact ce l-a lovit, când cele două și-au făcut planul cu el. Dragoste mare între el și soră-mea, întâlniri secrete, plimbări singuri, săruturi, tot ce vrei. Până s-a prins Regele ce se întâmpla. Căsătoria între ea și principe era interzisă. Ca să poate fi rege, principele trebuie să se căsătorească cu o femeie din familie regală. Sfârșitul poveștii. Mare suferință, mare, pe Elenuș și pe Ferdinand. Regina plângea și ea pe lângă ei, că nu-i ieșise planul. Soră-mea, proasta, chiar se îndrăgostise. Ca să fiu sinceră, nici nu aveai cum să nu te îndrăgostești de el. Avea tot ce-și putea dori o domnișoară. Chip plăcut, sensibilitate și romantism, avere, viitor asigurat, o familie bună. Regele a hotărât să-i despartă complet, forțând-o pe Regină, împreună cu Elena, să plece într-o călătorie lungă prin Europa.
Suntem în Veneția pentru că Regele n-a mai vrut-o pe Regină la curte, până trece toată povestea asta. Și a îndepărtat-o definitiv pe sora mea.
Toți din familia mea și din anturajul reginei avem interdicție să-l vedem pe principe.
Și totuși, încă visam la el. Amândouă. Sunt fraiera familiei, am mai spus, nu?
Chiar și acum, așteptam singură într-o cafenea, sperând că o să apară el, să-l mai văd o dată. Un domn elegant se așază cu mine la masă. Tresar. Își ridică pălăria de pe ochi. El este. Ferdinand stă cu mine la masă. Mi-e teamă să nu mă scurg pe jos, acolo. Am palmele transpirate și obrajii îmi iau foc. Abia pot să-l privesc. Are lacrimi în ochi, spune că în mine are încredere. Că doar eu îi pot ajuta să fie împreună. Vrea să-i transmit Elenei, că renunță la tot pentru ea. Că trebuie să se căsătorească acum, în secret, dacă vor să fie împreună. Să vină mâine dimineață la ora zece, la biserica Basilica dei Santi Giovanni. A vorbit acolo cu un preot să-i cunune. Mă imploră să-i spun toate astea doar Elenei, nimănui altcuiva. Îmi sărută mâna, mi-o strânge ușor și îmi mulțumește. Apoi pleacă.
Mai stau câteva minute. Îmi mânânc încet prăjitura. Ies din cafenea și mă plimb pe străduțe, pe lângă canale. Simt iar mirosul de apă stătută, ce-mi provoacă silă. O să ajung la hotel. O să mă pun în pat și o să dorm până mâine după masă. Poate o să fiu bolnavă. O să am febră. Nu o să vreau să vorbesc cu nimeni. O să stau izolată în camera mea. Și poate boala o să mă facă să uit mesajul pentru Elena. Nu o să mai știu nimic din ziua de azi. Ca și cum nu ar fi fost. Până la urmă, dacă eu nu îl pot avea, ea de ce să îl aibă?
