Povestire scrisă de Johanna Scîntee, aleasă de George Cornilă la Creative Writing Sundays, pe 1 februarie 2026, la tema: „O povestire a cărei acțiune se petrece într-un secol trecut (din secolul al XIX-lea în jos) și în care apare cel puțin o personalitate istorică”.
Norwick, Anglia – februarie 1587
Ceața dimineții a pătruns în grajdul unde James freca spinarea calului cu o perie din păr de porc. Mișcările blânde îi plăceau lui Bracken. Fusese calul tatălui său, probabil și cel mai bun prieten, căci John Bull era cunoscut ca un om aspru, ursuz și tăcut. Văduv de mulți ani, pe cei doi fii ai săi îi crescuse doar să îi urmeze tradiția, aceea de a fi călău.
Casa lor se afla în afara zidurilor castelului, iar gospodăria era așa bine organizată, că nu le lipsea nimic. O construcție din bârne de stejar negre cu umplutură de lut alb și acoperiș de țiglă arsă. Locuitorii din Norwick o vedeau de departe, dar niciodată nu se apropiau.
John Bull știuse să dea rost tuturor lucrurilor și asta încercase să facă și cu băieții săi. Thomas îi călcase pe urme, fiind încrezător în moștenirea sa. Fusese iscusit în antrenamentele sale, participase de ani buni la execuții, ca secund. Moștenise de la tată atât talentul, cât și fizionomia rece, cu sprâncene stufoase ce ascundeau ochii mici, de un albastru ca al mării pe punctul de a îngheța, cu nas osos și buze îngropate sub o mustață deasă. Amândoi erau atât de înalți că, oriunde apăreau, erau ca o veste rea ce se simte de departe.
Pe John Bull, cei doi fii l-au îngropat în urmă cu o lună, chiar în spatele grajdului, sub stejarul bătrân. O pneumonie l-a răpus până în Noaptea Carnavalului de Iarnă, iar dispariția lui a adus și mai multă liniște în gospodăria lor. Doar fornăitul lui Bracken, ce părea că-și caută stăpânul, despica tăcerea dintre cei doi frați.
Zgomotul de tropot de copite ce răzbătea din depărtare îl blocă pe James. Mângâie pe lung coama roșcată a calului și, apoi, o strânse în pumni. Călăreții nu aduceau vești bune, doar ordine.
Thomas ieși grăbit în întâmpinarea lor. Avea mânecile suflecate și, cu cât tropotul se auzea mai aproape prin pâcla deasă, cu atât le ridica mai sus de coate. Mesagerul regal îi întinse pergamentul cu sigiliul roșu al Coroanei și, în timp ce întorcea calul ce-și flutura coada stufoasă, îi spuse să se grăbească. Călărețul se dizolvă în ceața cenușie.
Ordinul era clar. Execuția trebuia să fie una importantă de era așa mare grabă. În trei zile, doi călăi trebuiau să se prezinte la Castelul Fotheringhay, în vest. Era limpede că la Londra nu ajunsese vestea morții temutului călău John Bull.
Thomas, obișnuit cu rutina pregătirii unei morți, știa ce are de făcut. James își privi picioarele și încălțările cu șireturi lungi din piele. Așa făcuse de fiecare dată când dăduse greș. Nici lemne nu putuse tăia, iar exersarea pe animale fusese un eșec. Unei capre îi retezase doar o ureche. Era firav, deșirat, roșcat ca maică-sa, cu degete lungi, ca de trestie. Thomas îi puse în brațe tot echipamentul tatălui și îi ordonă să se îmbrace. Mantia îi venea largă și o fixă în talie cu centura de pumnale. Încă mai purta mirosul greu al lui John Bull și asta-l făcu pe băiat să se chircească în ea. Geanta din piele groasă de bou, cu mânerele tocite și cu pete de sânge, curățate în iuțeală, era burdușită cu chingi, sfori, cătușe, lanțuri și cârlige. Deasupra puse mănușile din piele și coiful din catifea împăturit.
Două siluete călare despicau ceața în galop. Aerul rece i se strecura până la piele lui James. Își încleștă mâinile pe hățurile lui Bracken. Se bază mai mult pe cal decât pe el.
***
În seara zilei de 7 februarie 1587, doi călăreți intrară prin poarta estică în Castelului Fotheringhay. Gărzile îi îndrumă și, la loc de taină, îi anunță care le era datoria a doua zi. O regină. Lui John Bull îi lipsea din listă un condamnat cu așa statut. Ordonat cum fusese, ținuse o evidență strictă pe o hârtie ce o ascundea în buzunarul de la piept al mantiei. Unele nume și date le scrisese chiar cu sângele osânditului.
Peste noapte au fost găzduiți într-una din camerele gardienilor, din turnul închisorii. Trebuiau să se pregătească pentru execuția prin decapitare a condamnatei. Tăcerea dintre ei era o lecție bine învățată. Acum li se părea necesară. Regina Scoției, Maria Stuart, fusese întemnițată de un timp cât viața lui James. Mandatul de condamnare pentru trădare și complot la asasinarea reginei Angliei, semnat de Elisabeta I cu șapte zile înainte, îi fusese comunicat condamnatei chiar în acea seară. James simțea că nu trebuie lăsate gândurile să i se reverse în spațiul îngust al camerei. Thomas își pregătea atent echipamentul pentru a doua zi. Prin fereastra îngustă, noaptea aceea grea găzduia o lună plină ce le creștea neliniștea.
***
Ridicat la o cotitură a râului Nene, Castelul Fotheringhay fusese conceput ca o fortăreață, dar timpul îi schimbase utilitatea. Rolul de închisoare îl făcuse sumbru. În acea dimineață, pregătirile din interiorul castelului păreau a contracta zidurile masive din piatră. Tensiunea sugruma vocile temnicerilor până la murmur. Începuse să ningă ușor, dar, în graba pașilor din curtea interioară, firavul strat de zăpadă se transformă în noroi.
Sala Mare fusese acoperită cu pânze negre, iar cei doi frați pregătiră eșafodul la capătul înalt al încăperii: o estradă de aproximativ două picioare înălțime și douăsprezece picioare lățime, complet drapată în negru. Focul trosnea în marele șemineu, iar sub privirile a aproape trei sute de martori, spațiul vast și rece nu mai servea ospețelor, ci împlinirii unei sentințe fără întoarcere.
Thomas se așeză de o parte a butucului pentru decapitare, peste care era așezată o pernă mică. Se îndreptă, scoțând pieptul în față, și se sprijini de coada securii a cărei lamă strălucea. O unsese seara trecută cu untură de gâscă. Îmbrăcați în mantii lungi, amândoi purtau coifuri de catifea, răscroite până la piept, prin care puteau privi prin două deschideri rotunde. În James se rostogoleau imagini ce le credea uitate, frici ce îl usturau de-a lungul mâinilor ce transpirau abundent în mănușile prea mari ale lui John Bull.
Șușoteala nobililor din vasta încăpere se transforma într-un vuiet în capul lui James. Se chinuia să deslușească ce-și spuneau. Trădare, papistașă, blasfemie, moștenire. Până la el cuvintele se înălțau ca un fum. Thomas îi părea impresionant, iar el o umbră. Își încordă și mai mult maxilarul și mâinile le împreună în față să se susțină. La poalele mantiei lungi, își privi picioarele și încălțările legate lateral cu șireturi de piele. Ar fi trebuit să aibă cizmele tatei, dar uitase să le ia de acasă.
Bubuitul puternic al sulițelor lovite în podea îl făcu se tresară. Murmurul încetă. Liniștea era grea. Mult mai grea decât cea care-i era familiară. Se formă un culoar ce-i permitea să vadă că toate privirile se îndreptau spre regină. Pășea impunătoare, sigură, în rochia din satin negru, cu o trenă ce se târa pe podeaua rece, cu mâneci lungi, atârnate, ornamentate cu nasturi de jasp și perlă. Croiala lăsa să se întrevadă, sub negrul tulburător, reflexe de purpură ale mânecilor interioare, iar decolteul îi descoperea pielea palidă, aproape cerată. Ochii, de un albastru care părea să umple întreaga încăpere de lumină, erau fixați pe eșafod. Pașii îi erau rari, dar siguri. Urmată de două doamne de onoare, regina străngea în mâini o carte mică de rugăciuni. Ajunsă atât de aproape, James își sincroniză respirația cu a ei, în timp ce Grefierul Consiliului citea cu voce tare mandatul regal ce-o osândea la moarte. Urmă o rugăciune rostită de decanul Catedralei din Peterborough. În tot acest timp, privirea reginei pendula între cei doi călăi, iar James lăsă bărbia în piept și ochii se fixară doar pe vârful încălțărilor sale. Și-o legă de șireturile lungi de piele în timp ce zgomote crude, urmate de câte trei bubuituri puternice, erau însoțite de câte un cor de voci îngrozite. Țipete ascuțite, înspăimântate se năpusteau spre el violent. Vuietul groazei îl împietri. Își dorea ca tăcerea să-i fie camarad iar.
***
Lăsă în urmă zidurile castelului în timp ce dădea pinteni calului. Era un armăsar tânăr, nu ca Bracken ce rămăsese să-l aștepte la hanul din Attleborough. Ninsese în zori și pământul era încă înghețat. La fiecare fornăit, un val de aburi îi înnegura drumul. Aruncase peste coama calului mantia. Frigul nu-l simțea și era amorțit tot. Lui Thomas nu-i spusese nimic. Doar acceptase plata și dispăruse.
Seara urma să vină curând. Pe o colină, zări un stejar. Mână calul spre el. Descălecă. Mantia, grea și încă umedă de sânge, alunecă de pe spinarea animalului ce vibra de la gâfâit. O ridică și căută, în buzunarul de la piept, lista lui John Bull. Rupse o creangă subțire, înghețată, dintr-o ramură joasă a stejarului. O înmuie în poala încă udă până o înroși. În josul listei scrise numele ei. Împături hârtia și o puse la loc, în buzunarul cel ascuns. Cu mâinile înghețate și pătate, scoroji pământul până când unghiile se rupseră și degetele începură să sângereze. Se folosi de o piatră și un băț până făcu o groapă îngustă, dar adâncă. Împături ordonat mantia, ascunzând petele proaspete, și o așeză pe fundul gropii. Deasupra puse bucata de pânză albă pe care era brodat cu roșu: În sfârșitul meu e începutul meu, petic pe care îl rupsese din poalele juponului reginei, după execuție. Acoperi cu pământ și îl tasă cu picioarele. John Bull fu îngropat a doua oară.
James privi cerul printre crengile încovoiate ale stejarului. Păreau șireturi. Urma să se întunece curând. Trebuia să caute un han, să-și hrănească calul, să-și găsească un nou nume și drumul spre Londra. Încălecă și-o porni spre sud.
