Povestire scrisă de Alexandra Hațegan, premiată de Diana Geacăr la concursul trimestrial de povestiri – „Are aproape de toate: personaje cărnoase, poveste, emoție, atenție la structură. Textul e curat și rotund.”
Scriu ca să răspund la întrebare, în caietul ăsta pe care-l am de când am plecat din țară, singurul obiect care mi-a rămas, fiindcă altfel mi-au fost furate toate lucrurile, rând pe rând, chiar și chiloții de câteva ori, până m-am învățat să-i pun în pungă, alături de restul hainelor, și să intru cu ele la duș. La adăposturile astea pentru oamenii străzii ți se pot întâmpla multe nenorociri.
Caietul mi l-a dat mama să-mi trec în el adresa și numărul de pașaport, numărul de telefon al angajatorului, al celor de la Erasmus și alte măgării. Venisem în New York cu Work and Travel, dar nu ca să vânez visul american, ci pentru că-mi plăcea de o tipă din grupă, de la facultate, și aș fi mers pentru ea chiar și mai departe, sperând că o să se uite la mine altfel. Cert e că am urmat-o până în Manhattan, unde am lucrat trei luni ca hamal la același hotel la care ea se angajase cameristă.
Nu era suficient că aveam umerii aplecați dintr-un complex de înălțime, m-am cocoșat și mai tare de la atâta hămălit, de la căratul valizelor și al trolerelor, ba chiar am ajuns să-i disprețuiesc pe toți cei care merg prin lume încărcați de bagaje, și de-aia nici nu-mi pare așa de rău de toate lucrurile pe care mi le-au furat sau pe care le-am pierdut, doar ceasul îl regret, că aveam ora României și pe cea din New York în același cadran.
Când mi l-am luat, nu am făcut-o pentru mine, ci pentru ea, pentru Oana, care mă întreba cam de unșpe mii de ori pe zi cât e ceasul în țară, se enerva de fiecare dată când îi ziceam să mai adauge șapte ore – cât era diferența de fus orar – și-mi amintea că niciodată nu i-a plăcut matematica, iar mie, deși mi-a plăcut, nu mai știam nici măcar adunarea când eram lângă ea, așa că ceasul ăla a fost cea mai bună investiție pe care am făcut-o, cu toate că era un ceas de proastă calitate, luat pe Canal Street, de la un chinez care și-a deschis paltonul în fața mea ca să-mi arate atârnate în interior tot felul de chestii aurite, ca în Profesor Gadget, niște desene pe care le dădeau italienii când eram mic.
Chiar dacă n-ar fi avut ceasuri, tot aș fi luat ceva de la chinezoi, pentru că m-a binedispus și voiam să-l răsplătesc cumva, iar când am văzut ceasul cu cadranul împărțit, de parcă era Yin și Yang, și cele două butoane cu care puteai seta fiecare limbă de ceas, m-am gândit la Oana și i-am dat pe el cincizeci de dolari, cât mi-a cerut, deși nu cred că valora mai mult de cinci, și singurul lucru pe care îl regretam era că chinezoiul precis trăia cu impresia că m-a fraierit.
Oricum ceasul ăla m-a apropiat de Oana, câteodată îi spuneam cât e ora în țară chiar și când nu mă întreba și o vreme m-am gândit să i-l dau ei, însă ceasul avea o curea de piele care nu cred că era piele, naiba știe ce material era, dar îmi înverzea încheietura și mirosea ciudat, iar după trei luni cu contract și încă o lună de stat ilegal în SUA, pe Oana oricum n-o mai interesa ora României. Îmi zicea că așa se simte adevărata libertate, iar eu o credeam în timp ce pedalam după ea prin Central Park, rămânând mai mereu în urmă pentru că-mi plăcea să-i văd mușchii picioarelor cum se încordau sau cum se ridica ușor din șa când trăgea la deal, și da, cred că așa se simțea libertatea, dacă nu chiar fericirea, deși fericirea cred că am simțit-o mai degrabă în alea două săptămâni în care am călătorit de toți banii, la Boston, Niagara și Washington, cu autobuze Greyhound – care e o rasă de câini – cum am aflat când Oana l-a întrebat pe un șofer despre desenele de pe autobuze ca să facă conversație. Așa era ea, vorbea cu oricine, și mie îmi plăcea asta, fiindcă atunci când se întorcea la locul ei în autobuz, lângă mine, îmi povestea tot ce a aflat, până o lua somnul și-și punea capul pe umărul meu, sau dacă era prea obosită se întindea peste picioarele mele, care-mi amorțeau și mă dureau, dar râdeam fiindcă era o suferință de care mă bucuram, iar când se trezea era binedispusă, uneori chiar recunoscătoare.
Stăteam prin moteluri de-alea care, în filme, îs frecventate de nelegiuiți, unde merg prostituatele și criminalii, însă în realitate sunt pline de bătrâni care-și moaie la micul dejun cerealele în lapte cald ca să le poată înghiți, și totul arată de parcă ar fi un nenorocit de azil, cu paturi acoperite de cuverturi înflorate, cum avea doar bunica, și fotolii din care se ridică praf când te așezi, dar mie și Oanei nu ne păsa, fiindcă ajungeam în cameră rupți de oboseală și amețiți de bere proastă, deși când am fost în vizită la fabrica Samuel Adams – unde am intrat gratuit – ne-au dat să testăm niște bere bine făcută, și-am putut să luăm cu noi o sticlă de un litru și jumătate, și ca să fie turul complet, pe sticlă au pus fotografia noastră, iar Oana, fiindcă era fericită sau poate din cauza celor șapte sortimente de bere testate, s-a aplecat și m-a pupat pe obraz, aproape în colțul gurii, iar eu rânjeam într-un fel care nu era ridicol, ci aproape macho, și-am păstrat sticla aia câteva săptămâni, chiar și așa goală, și mă uitam la fotografia cu noi, de la un moment dat nu mai știam la cine mă uit mai admirativ, la mine sau la ea, și îmi imaginam ce bărbat aș fi și ce bine mi-ar sta dacă Oana s-ar uita la mine mereu ca-n eticheta aia blestemată de Samuel Adams.
Când mi-a zis că se căsătorește cu unul de-l chema Mark, că are nevoie de acte și că tipul e dispus s-o ajute, n-am vrut să cred și aveam în minte doar scenarii fanteziste în care ea îmi spunea, de fapt, că sunt eroul ei, ca apoi realitatea să mă pocnească mai tare decât un boxer, să dea cu mine de pământ, și eu, crezând că o să-mi revin doar după ce m-aș dovedi pe jumătate mort, am tot încasat și m-am rugat de Oana, m-am umilit, ba chiar am vărsat și câteva lacrimi și două nopți la rând am dormit pe preșul de la ușa ei. Apoi am dispărut, sperând că o să se îngrijoreze și după ce am stat nemâncat câteva zile, iar ea nu m-a sunat, m-am angajat ca și curier la un restaurant din Upper East Side, care era destul de popular și mă ținea ocupat.
Livram o grămadă de comenzi cu bicicleta, și de cum mă așezam la ghidon mi se părea că o văd pe Oana înaintea mea, că-i văd picioarele încordându-se și coapsele goale, și pedalam de mai nu luau foc roțile, și uneori ratam adresa, dar newyorkezii sunt înțelegători și-mi lăsau oricum bacșiș, însă șefii s-au supărat după ce am scăpat pe jos un platou cu sushi proaspăt aranjat și, în loc să le spun, l-am livrat așa, ca pe un pilaf, și fără job nu a durat mult până am ajuns pe străzi și de acolo am mers la adăpostul de pe 30th Street, unde am stat zece zile, timp suficient ca să-mi dispară tot ce aveam și să-mi amintesc că am pierdut un semestru întreg din ultimul an de facultate, așa că am mers la poliție, apoi la consulat, ca să încerc că mă întorc în țară, iar când m-au întrebat de ce am rămas ilegal, le-am zis că mi s-a furat pașaportul, ceea ce era adevărat, chiar dacă nu era principalul motiv. Cei de la poliție poate că m-au crezut, dar tanti, cu buze subțiri și părul tapat, de la ghișeul doi de la consulat nici nu m-a ascultat, m-a întrebat direct dacă s-a meritat să comit o asemenea infracțiune și, chiar dacă nu m-a certat și mi-a zis „puiule”, cum zic femeile excentrice, trecute de-o anumită vârstă, oricărui tânăr, n-am răspuns pentru că, deocamdată, nu știu și tare mă tem că o să mi se gate foile din caiet și pasta la pix înainte să
