Poem scris de Eliza Marin, la Atelierul Mornin’ Poets #123, cu Oana Ninu, din 1 februarie 2026, la tema debutului (volumului de debut).
1. tot ce am moștenit e un tanc sterp
și un maxilar care tace în trei limbi
dimineața
nu te uita
la peticul de pământ unde cineva doarme
învelit în resturile zilei tale de ieri
orașul e o mașină de tocat
carne de om care simte frica
dacă mă tai curge doar un lichid industrial inodor
dacă mă strigi auzi furnicile colcăind peste ochi
ceva s-a rupt în mecanism
dar încă se învârte
într-o intersecție unde semaforul e roșu
stau nemișcată
până când vopseaua de pe mine începe să crape
cineva a șters deja
locul unde trebuia să ajung.
2. aveți cinci minute să vorbim despre moartea dumneavoastră?
dacă vocea mea sună a robotă
e pentru că vreau să simt
vibrația traheei tale
prin firul de cupru
fereastra cu numărătoare inversă
rewind la secundele de fumat, de pișat, de plâns
plătită la minut să fiu invizibilă
tăcerea se extinde între mine și tine
o dâră de brândușe mov direct din asfalt
zgomotul pe care îl face o sticlă
înainte să se spargă de fața cuiva
pe care l-ai crezut acasă
3. nu uitați să zâmbiți
îmi scot dinții și îi pun pe tejghea lângă restul de bani
luați-i
sunt proaspeți
n-au fire de păr în ei
oamenii poartă coroane din pahare de carton
jonglează cu resturi de cafea sub lumini sintetice
sub bumbacul țeapăn pielea a devenit hârtie creponată
uneori
când spăl tăvile de copt
mâinile mele sună a cauciuc și a gheață
în vitrină
reflexia unei femei taie pâinea
cu precizie de chirurg
mâna ei se mișcă
ochii au rămas blocați sub sticlă
dacă lama ar aluneca greșit
te-ai mai uita?
