Povestire scrisă de Livia Popescu, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 14 decembrie 2025, la tema: „relația de dragoste într-un cuplu deja format, sau pe cale de a se forma”.
— Să nu uiți de miere, dragă.
O tuse seacă a scuturat îndelung pieptul bărbatului așezat în fotoliu. Când s-a mai potolit puțin, bătrânul a adăugat cu voce scăzută, rugătoare:
— Te rog, două lingurițe.
Femeia a intrat în sufragerie cu două căni de ceai pe o tavă veche, argintată. Îl auzise. Pășea încet, urmărind atentă lichidul gălbui în care pusese câte o felie subțire de lămâie.
— Ei, hai că te întreci cu gluma. Deja ți-am făcut concesie la o linguriță.
— Ai putea să mai faci o concesie la concesie. La câte probleme de sănătate am, chiar nu cred că mai contează o linguriță în plus.
Bătrâna a clătinat hotărât din cap.
— Simt și eu nevoia, a spus el rugător. Un pic de dulce, un pic de sărat. Degeaba mă chinui tu cu regimul ăsta alimentar, din ceva tot o să mi se tragă odată și-odată.
— Nu e nimic de rugat aici. Când ți-o spune doctorul că se poate, atunci da.
— Ani, doctorul nu-mi mai spune nimic bun de-acum încolo. Cât de curând o să aibă de treabă părintele Gherasim. Dar știi ce? Partea bună a lucrurilor, când n-oi mai fi, e că o să-ți găsești un tinerel de vreo șaptezeci de ani care să te mai scoată și pe tine la filarmonică, în parc, la mall, ce știu eu unde.
Bărbatul a privit-o pe deasupra ochelarilor. O tachina în fiecare zi. Ea a întors privirea spre colțul încăperii și a zâmbit.
— Ai uitat de discotecă, Marcele.
Femeia s-a aplecat și a pus tava pe măsuța dintre fotolii, împingând cu mâna, într-o parte, cutiile cu medicamente. A luat ghiveciul cu zambile din mijloc și l-a pus mai spre perete.
— Ar fi o idee, dar n-o mai iau de la capăt la vârsta asta, a continuat ea. Cine se mai uită la babe de aproape optzeci de ani? Stai liniștit, nici n-ai s-apuci să te dezmeticești că vin după tine. Ți-ai luat medicamentul?
— Da, dragă, l-am luat, e vociferat el, ridicând mâinile în aer, exasperat. M-ai mai întrebat o dată acum cinci minute.
Femeia a făcut un semn de aducere-aminte cu mâna și s-a așezat pe celălalt fotoliu. S-a lăsat ușor pe spate privind fix în sus, înspre colțul încăperii.
— Parcă nici acum nu m-am obișnuit cu drăcia asta, deși, dacă stau să mă gândesc, e mai bine așa pentru toată lumea.
Încăperea părea prăfuită, burdușită de tot felul de obiecte pe care poate nu aveau să le mai folosească niciodată: mașina de cusut Ileana, nedesfăcută de peste douăzeci de ani, dacă nu chiar treizeci, o oală sub presiune primită cadou și încă sigilată, un ventilator pe care îl mai scoteau câteodată vara, când veneau copiii, două cutii mari cu haine pe care le strânseseră să le dea, dar n-aveau cui, că oamenii caută trențe moderne. Erau acolo, înghesuite lângă perete, câteva servicii de masă pe care le primiseră copiii ca dar de nuntă și despre care îi întrebau de fiecare dată când veneau în țară când le iau. Plus cojoacele lor de iarnă, bune, călduroase, dar atât de grele pe umerii lor firavi. Acum erau la modă gecile, versatile, ușoare ca un fulg, care mergeau pe orice fel de vreme și pe care le spălai una-două la mașină. În spatele ușii era stivuită revista Magazin istoric, pe care Marcel o cumpărase număr de număr începând cu anii ‘70 și încă un an, doi, după revoluție și de care nu se îndura să se despartă, deși Aneta îl bodogănea întotdeauna când era să dea cu aspiratorul.
Un claxon i-a distras atenția femeii. Vântul flutura perdeaua de la ușa balconului. Ploua în reprize, de două zile, iar acum, deși era ora șase după-amiaza, atmosfera era întunecată.
Femeia s-a îndreptat spre ușa de la terasă, a împins-o până a rămas ușor întredeschisă, după care a aranjat faldurile perdelei și s-a reîntors la bărbat.
— Marcele, a înflorit forsythia, e o splendoare părculețul de la complex.
Bărbatul nu i-a răspuns; sorbea cu plăcere din ceaiul călduț. Când a terminat, cu mișcări mici, tremurânde, a răsucit cana până a putut citi în întregime imprimeul de pe porțelan: „Cel mai bun bunic din lume”. Nu era chiar așa, copiii erau plecați de ani buni peste ocean, iar pe cei doi nepoți, născuți acolo, abia dacă-i vedeau în carne și oase o dată pe an. Cu toate astea, el chiar se străduia să și-i apropie cât mai mult în apelurile video și în momentele în care veneau cu toții în țară.
Femeia avea o cană asemănătoare, dar cu niște arabescuri roșii, și era tare mândră de textul scris cu litere aldine: „Cea mai bună bunică din lume”. Ăsta era și motivul pentru care, de când primiseră obiectele cadou, celelalte căni fuseseră condamnate la uitare, în dulapul din bucătărie.
Televizorul era închis, dar ambii stăteau relaxați, pe fotolii și priveau spre biblioteca ce ocupa un întreg perete. Era ticsită de cărți, albume de artă, o mulțime de obiecte decorative, fiecare cu câte o poveste în spate, demnă de a fi amintită la felurite ocazii și rame, multe rame cu fotografii diverse, ce însumau practic viața lor. Pe masa care nu mai stătea de ani buni în mijloc, și care, la vremea ei văzuse multe petreceri cu oameni dragi, dintre care plecaseră destui în alte lumi, acum tronau, pe lângă calculator, o mulțime de alte cărți, în special ghiduri de călătorie, cărți de istorie, cultură și civilizație și desigur toate albumele lor cu fotografii pe care le răsfoiau, pe rând, cel puțin o dată pe săptămână. Era ideea Anetei, care cel mai tare se temea să nu cumva să alunece în uitare și să nu-și dea seama de asta. O singură dată se întâmplase să meargă la pâine și, imediat ce plătise, să nu mai știe cum o cheamă și unde locuiește. Habar nu avea cât stătuse pierdută pe banca din fața brutăriei, nici acum nu-și amintea mare lucru de atunci, dar femeia care stătea lângă ea și îi pusese o mulțime de întrebări ca s-o facă să-și amintească măcar numele, o speriase suficient de tare încât acum purta în permanență la ea un bilețel cu numele, adresa, și numărul de telefon de acasă, și toate astea fără să spună cuiva.
De aceea lua cu Marcel câte o fotografie, la întâmplare, și încercau amândoi să-și amintească despre locurile prin care fuseseră, oamenii pe care îi întâlniseră, localizarea în timp și toate celelalte lucruri care uneori se lăsau dezvăluite mai ușor, alteori mai greu, alteori poate niciodată. La final, Marcel scria pe spatele fiecărei fotografii în parte câteva cuvinte, spre aducere-aminte. Avea încă scris frumos, ușor aplecat spre dreapta, cu literele alungite și ușor tremurate.
Adâncită în fotoliu, Aneta își masa ușor încheietura dureroasă a mâinii drepte, punând unguent cât un bob de mazăre, dintr-un tub de Diclofenac.
Aveau momentele lor de tăcere, de plinătate, cum le spuneau amândoi, iar acesta era unul dintre ele. Făceau parte din micile bucurii ale vieții și le gustau cu plăcere de ani buni, de când ieșiseră la pensie și, brusc, timpul se dilatase. La început liniștea îi asurzise, umblau bezmetici prin casă și pretutindeni, căutând o ocupație, un mijloc cât de cât interesant, dacă nu plăcut, de a pierde timpul. În cele din urmă lucrurile s-au așezat, intraseră într-o altfel de normalitate, chiar ca o rutină, care le plăcea la fel de mult, ca anii la catedră, în mijlocul copiilor.
— Cam era timpul, a rostit bărbatul după minute bune de tăcere, ca și cum ar fi continuat discuția imediat după ce Aneta vorbise. De forsythia zic, a simțit să dea explicația după ce a văzut privirea ei nedumerită.
— Cum facem atunci? s-a însuflețit ea deodată, de parcă ar fi apăsat pe un buton. Am zis că te las până în primăvară și uite că deja suntem în aprilie și n-am făcut nimic.
Bătrânul a închis ochii și a oftat. Nu-i făcea plăcere discuția.
— Nu facem nicicum, dragă. N-ai văzut că îmi ia jumătate de oră să cobor scările cu cadrul până în fața blocului? E prea mare efortul și pentru mine, și pentru tine.
— Dar aia ar fi toată greutatea. Cu scaunul cu rotile electric ai putea să mergi cu mine și cu Daisy în fiecare zi. Și la cumpărături, și în parc – ai zis că ți-e dor să stai și să privești oamenii cum trec. Chiar și la filarmonică. Au rampă, știi bine. Ne-am plimba aici, pe aleile din cartier, a adăugat femeia.
El o privea fără să scoată un cuvânt.
— Nu ne-am plimba mult, doar cât să schimbi și tu aerul, a insistat ea cu vocea din ce în ce mai pierdută.
Bărbatul a clătinat din cap, făcându-i semn să se oprească.
— S-a terminat cu plimbările mele, gata.
— Nu. Trebuie să facem cumva să te conving.
Aneta s-a întins și a luat două mingiuțe antistress de lângă zambile. Una i-a întins-o lui, iar pe cealaltă și-a oprit-o, strângând-o cu gesturi mecanice.
— Lasă asta, a schimbat el subiectul. M-am hotărât unde te duc. Malta. Nu știu de ce am tot ocolit țărișoara asta, cred că nu-mi plăcea relieful.
— Să-mi spui dacă e vremea de plajă, să-mi iau un costum de baie nou.
Au zâmbit amândoi, ca după o glumă bună.
Erau simple incursiuni virtuale. De când se terminase cu concediile, le rămăseseră doar plimbările cu ochii minții. Și asta pentru a-și ține memoria în funcțiune și a-și exersa imaginația.
— Știi, în Malta, când spui da, înclini capul pe spate, brusc, ca și cum ai fi surprins sau mirat. Un turist ar crede că spui nu.
Femeia a dat capul pe spate, brusc, la fel a făcut și el și s-au privit unul pe celălalt, amuzați.
— Cred că mai citesc puțin acum. Am mai găsit ceva interesant din cultura lor, dar nu-ți dezvălui încă ce.
— Vrei să deschizi calculatorul acum? Nu mai vine Tudorică, nu-i așa?
— Se pare că nu. M-a sunat maică-sa mai înainte că se duc să-i ia cadou unui coleg, și, dacă reușește să-l convingă, îl trimite totuși. Cred că nu l-a convins. Azi aveam să-i arăt ceva interesant, a bătut el ușor cu degetele în cartea ”Primii pași în șah” a Elisabetei Polihroniade de pe brațul fotoliului.
— Marcele, ăsta micu nu e de șah, degeaba insistă Lăcrămioara. Ai văzut cum se frichinește? Zici că-l ții legat de scaun. Al mare, da, ăla venea cu plăcere.
— Brânză bună în burduf de câine. Îl dau eu pe brazdă până la urmă. Ăsta micu e sclipitor, ăl mare a fost muncitor. Tudorică o să ajungă departe, stai doar să prindă gustul competițiilor.
Un lătrat scurt i-a avertizat că ușa de la sufragerie era închisă.
— Mă duc eu, i-a făcut bărbatul semn să nu se ridice.
A tras cadrul de mers chiar în fața picioarelor, l-a apucat strâns, cu ambele mâini și s-a împins scurt, reușind să se ridice. Se mișca destul de repede, doar că nu avea siguranța mersului dacă nu se sprijinea de el.
Cățelușa aștepta cuminte să i se deschidă. În apartamentul încremenit în timp, inclusiv câinele se comporta liniștit, făcând economie la lătrat și agitație. Cum s-a văzut înăuntru, cățelușa – un Teckel de șaisprezece ani, cu mustăți albe, privire blândă și probleme mari de greutate, după spusele doctorului veterinar –, a dat un ocol încăperii și s-a cuibărit la picioarele Anetei. A ridicat-o în brațe și a pus-o pe genunchi, mângâindu-i blana catifelată. A durat puțin până cățeleșa și-a găsit locul, ca mai apoi, aproape simultan, câine și stăpân să se relaxeze într-un oftat prelung.
— Trebuie să-ți tai pastilele alea în două, să-mi amintești după ce o scot pe Daisy afară.
Bărbatul se apropiase de fereastră, dăduse perdeaua la o parte și privea lumea grăbită ce mergea cu pas alert, la adăpostul umbrelelor. Natura se trezea la viață, parcă și el simțea asta cu fiecare grad în plus în termometru. Visa la drumurile până la magazinul din colț, la plimbările ușoare după cină, împreună cu Aneta, la George, Dumnezeu să-l ierte, Nelu și Sandu, cu care juca șah în grădinița din spatele blocului. Dar gândurile nu trebuie să aibă cuvinte în fiecare zi. Altfel ar fi întristat-o pe Aneta cu neputința lui.
— Ai pregătit playlist-ul? s-a întors spre ea, lăsând într-o parte cadrul.
— Nu chiar. Am trecut săptămâna trecută prin față pe la filarmonică și au în program un concert de primăvară. Așa că de ce nu? Să fie primăvară și la noi în sufragerie. Noroc că m-a învățat Lidia cum e cu Spotify-ul ăsta și putem să ascultăm ce vrem. Sper să nu fii prea ocupat vineri seara. Te invit la concert: nelipsitul Vivaldi, Debussy, Mendelssohn, poate Haydn, desigur Strauss și mai vedem cine.
— Încerc, dragă, încerc, a zâmbit bărbatul care dăduse drumul la calculator și se apucase să facă puțină ordine în hârtiile de pe masă. Mai caut ceva până o scoți tu pe Daisy afară. Am ajuns, imaginează-ți, pe un blog culinar despre bucătăria malteză. Habar n-am cum.
***
În Arlington, Lidia și Sorin stau tolăniți pe canapeaua din livingul uriaș. Este trecut de ora zece și se anunță a fi o zi însorită, numai bună de mers pe role, după masa de prânz. Simone și Nicholas par că se ceartă la etaj. Se trântește o ușă, a lui Simone. Lidia o recunoaște după cum se aude. Câteva secunde de liniște, apoi cei doi copii se aud râzând.
— Mama, Nicholas e nebun, țipă Simone și izbucnește în râs din nou.
Labradorul ciulește urechile, se ridică dintre ei și aleargă pe scări, la cei doi copii care se hârjoneau și scoteau sunete neinteligibile.
Lidia ia telecomanda și se cuibărește pe umărul lui Sorin, care prinde între degete o șuviță din părul ei cârlionțat și se joacă absent cu ea. Sara, pisica lor persană, privește impasibilă din vârful ansamblului de joacă când ecranul uriaș al televizorului, când pe ei doi. Vârful cozii i se mișcă lent, precum bagheta albă a unui dirijor care a scăzut tempoul, modelând un crâmpei de viață aproape perfect. Pe ecran, o imagine cu o cameră tipică de pe vremea comunistă în care se aflau două persoane. Femeia stătea pe fotoliu și mângâia un cățel. Bărbatul doar ce se ridicase și, sprijinit de un cadru de mers, își făcea de lucru pe o masă.
— Hai că încă e bine, rostește Lidia, sorbind o gură de ciocolată caldă.
