Povestire scrisă de Johanna Scîntee, aleasă de Anca Vieru la Creative Writing Sundays, pe 18 ianuarie 2026, la tema: „o povestire pornind de la o strofă la alegere din poezia Reconstituiri, de Constantin Abăluță”.
Ești doar un ovul în pântecul Mariei, unul ce plutește în cald și moale, în liniște și întuneric și asta, pentru tine, pare să dureze o veșnicie.
Ceva îți perturbă tihna. Îi simți pentru prima dată frica, oroarea ce aruncă în tine fulgere ce ustură. Mușchii Mariei se încordează iar un tremur o face să vibreze. Respirația alertă te înghesuie, iar inima, inima-i bate mult prea repede să o mai poți urmări. Te zguduie în fuga ei. Valuri de căldură te cuprind odată cu sângele ce alunecă mai repede prin toboganele dimprejurul tău. Deodată, simți o zdruncinătură puternică și ajunge până la tine țipătul Mariei printr-o contracție ce te turtește. Deslușești mișcări bruște și încordări ce te înghesuie, iar pâlpâierile pulsului, ce odinioară erau mângâieri, acum sunt lovituri. Țipetele Mariei nu se opresc, așa cum nu se oprește acel nou val ce te împresură de groază.
Într-o smucitură, Maria parcă se rupe în două și un val de lumină te cuprinde. Simți cum mâruntaiele fetei îngheață. O împunsătură groaznică o face să tresară, Maria se pietrifică. O altă împunsătură și Maria e strivită sub o greutate. Tu te sufoci, te ascunzi. Vezi pâlcuri de lumină, apoi un întuneric absolut. Inima ei uită să bată. Își amintește să o facă din când în când, iar tu simți că te stingi. Maria nu se mai mișcă. În jurul tău o altă căldură ce te învăluie și simți ciupituri din toate părțile. Inima-i sare vreo două bătăi. Respiră iar, dar șuierând, ca atunci când era răcită. Pe tine te ustură o ciupitură atât de tare încât te deschizi și lași toată lumina să pătrundă înăuntrul tău. Nu mai ești ce-ai fost, așa cum nici Maria nu mai este aceeași.
***
Din rotund, te transformi. Ai mâini și degete, dai din picioare în uter, iar Maria se încovoaie și te apasă blând pe talpă. O cunoști atât de bine și plângi și suspini odată cu ea. Îi simți fiecare mișcare, fiecare chicot, tăcere sau emoție. Uneori se încordează, mai ales când părinții strigă către ea că n-a făcut ceva bine. Atunci, se strânge, se-nconvoaie. Rareori plânge și nu știi cum s-o liniștești, Plânge ușor și te leagănă catifelat.
Cel mai mult îți place când face plimbări lungi. Balansul șoldurilor, ritmul, te fac să plutești, te zbengui și pântecul ei e terenul tău de joacă. Cadența și mica încordare a mușchilor te fac să simți o amețeală. Una plăcută.
Când fredonează, jocul diafragmei și vibrația ce se prelinge prin corpul ei te fac să zâmbești și-ți simți prima dată obrajii ridicându-se iar chipul tău minuscul se zbârcește și mai tare. Părinții ei se aud rar și nu mai au tonuri de reproș ca odinioară. Diminețile, de cele mai multe ori, predomină în jurul ei, glasuri vesele de copii, iar uneori Maria cântă și auzi un ropot de palme plesnite. Încerci să faci la fel, nu-ți prea iese. Degetele tale sunt lungi și par că se amestecă. Nu deslușești cuvinte, doar tonuri și intensități, așa cum știi după cum respiră când e liniștită și când nu. Îi cunoști tristețea după fiecare oftat. Acum a venit timpul să ai și tu ovulele tale și propria inimă și, de cele mai multe ori, bate între două bătâi ale inimii ei.
***
A venit vremea să te naști, într-o zi de marți, dintr-o vară, după mult zbucium și hărmălaie. Zgomote metalice te întâmpină și o lumină te obligă să îți străngi pleapele și mai mult. Degetele se strâng în pumni mici și îi ascunzi sub bărbie. Te chircești toată și ești împinsă spre zgomot și lumină de Maria printr-un țipăt ca atunci. Simți pentru prima oară frig și o greutate de zdrobește de-a lungul micului tău trup spre două mâini ce îți cuprind capul. Încerci să țipi și tu, dar nu se aude nimic. Inima-ți bate tare, sigură și singură.
În brațele Mariei te liniștești. Ai urechea lipită de pieptul ei și auzi deopotrivă inima și respirația și înăuntrul ce ți-a fost casă. În creștet simți căldura primului sărut și respirația ei caldă îți face puful de păr proaspăt uscat să fluture și să o gâdile în nări. Te-a numit Ania și te iubește deja, chiar dacă, în tăcerea ta, a îngropat secretul ei.
S-a mutat singură cu tine, într-o odaie la mansardă, cu o mica baie și o chicinetă, iar lumea aceasta e perfectă pentru voi două. Ai pătuțul lipit de patul de-o persoană al mamei tale. Diminețile sunt mereu luminoase pentru că ați ales să locuiți mai aproape de Soare. Sânul Mariei este alb și te cufunzi cu nasul în el și te hrănești cu poftă. Crești fericită, chiar dacă nopțile plângeți separate.
Timpul curge, Maria e doar a ta și creșteți amândouă împreună. Tu o înveți să-ți fie mamă și o ghidezi prin dragostea de care nu a avut parte. Ea te învață să mergi, să asculți vântul, șoaptele, muzica și nu trece zi să nu afli că te iubește și mai mult. Înveți gusturi și afli că îți plac dovleceii, prunele și iaurtul cu căpșuni, la fel cum observi că ei îi place din ce în ce mai mult cafeaua, să citească în timp ce îi adormi în brațe și să își pieptene părul lung și roșcat de două ori pe zi. Tu ai părul negru și cârlionțat și îi e dificil să se descurce și să-l descurce. Mereu se încruntă atunci când se încâlcește la ceafă și e singura dată când e stângace cu tine, poate pentru că-i e atât de străină această parte moștenită de tine.
Chiar dacă plângi, fie de foame, de dureri de la colici sau atunci când îți crește vreun dinte, când cazi sau te lovești sau când îți e frică, o faci în taină. Doar lacrimile anunță suferințele tale, iar Maria e acolo. Ați vizitat diverse cabinete medicale. Medicii se uită la tine și îi confirm că ești sănătoasă, că auzi, că răspunzi la toți stimulii și îi dau speranță că vei vorbi probabil mai târziu. Maria are aceeași umbră ce-i cuprinde chipul. Spâncenele fine se unesc desupra nasului, iar gura i se curbează cu colțurile în jos.
Pentru că nu te faci auzită, Maria a decis să te faci văzută. Așa a început să te îmbrace numai în roșu, de la rochițe până la paltoanașe și costume de baie.
După aniversarea de doi ani, Maria te-a luat cu ea printre copii, la grădinița unde este educatoare. Chiar dacă erai cea mai mică, cei mici te-au acceptat imediat. Ochii tăi mari, cu irisul în aceeași culoare ca ai mamei tale, privesc această lume nouă cu o curiozitate veselă. Acum poți să aplauzi când Maria cântă împreună cu copiii. Închizi pleoapele, iar vârful nasului cârn, ca o mica trambulină, îl ridici să adulmeci bucuria tuturor. Te simți iar în uterul mamei tale, în tăcerea ta ce nu trebuie diagnosticată.
A venit ziua în care ai făcut pojar și ai rămas acasă cu bunica Mariei. E o femeie veselă și corpolentă care vorbește singură într-una. Poartă mereu o fustă largă, încrețită în talie și, cum pleacă Maria la grădiniță, scote dintr-un buzunar ascuns o ciocolată cu ambalaj auriu și foșnitor cu care te joci netezindu-l. Bunica pare că ar vrea să-ți afle secretul tăcerii tale, dar renunță repede într-o concluzie. „Ai trăit lucruri ce nu trebuie rostite, Ania, Ania.” Apoi, își reia trăcăneala melodiosă. Așa afli povești despre mama ta mică, de cât de urâcioși sunt părinții ei care nu vin să vă vadă, despre cei trei soți ai bunicii și fiecare cum s-a prăpădit. În mintea ta crește o lume, o lume căreia îi aparții.
Pe măsură ce crești, mansarda devine mai mică și tăcerile Mariei mai mari. A ales să te învețe tot ce știe de la ecuații până la geografie, de la literatură la desen. Îi arăți că ești isteață, foarte isteață, dar mereu îți spune că nu e suficient dacă nu vrei să mergi la școală și să vorbești. Pui ochii în pământ și îți studiezi picioarele. Degetele lor nu sunt ca ale Mariei, și ăsta este un alt semn de posomorâre.
Știi să scrii. Într-o felicitare desenată de tine cu ghiocei și un șnur alb roșu, îi urezi la mulți ani de ziua mamei și că ai vrea să știi când e ziua tatălui. O vezi pe Maria cum își mărește nările într-un freamăt, buzele i se întredeschid și inspiră un oftat ce-i face pieptul să se înalțe și să rămână suspendat așa preț de o veșnicie. Degetele se înmoaie iar mica felicitare alunecă din mâinile ei. Maria eliberează oftatul și o poveste incoerentă despre tatăl tău și o promisiune: „ De ziua lui vom merge să-l cunoști.”
Acea zi n-a venit prea curând. Trec vreo trei anotimpuri. Te anunță cu o seară înainte că îi poți scrie felicitarea și lui. Nu desenezi și nu scrii nimic. Lași un plic gol, în care îți ascunzi tăcerea și îl lipești după ce îl umezești cu limba.
Te îmbraci cu cele mai bune haine. E octombrie și plouă, iar cizmele roșii cu buline albe de cauciuc și pelerina de ploaie par că te vor proteja de tot. Porniți în zori la drum. Afară e ceață și obrajii se umplu de picărturi de burniță. Îi simți roșii. Maria e tăcută, dar te strânge puternic de mână. Tu pipăi cu cealaltă mână, ascuns în buzunarul pelerinei, plicul. Luați un autobuz, apoi un microbus. Stai pe scaunul de la fereastră, din spatele șoferului și urmărești atentă cursul imaginilor pe geam. În dreptul nasului, acesta se aburește și desenezi cu degetele cercuri. Observi că orașul vostru s-a sfârșit, imediat ce ați trecut de o moară veche. Plopi desfrunziți stau ca niște soldați în gardă pe marginea drumului sinuos. Curbele te leagănă, când spre geam, când spre Maria. Te ține de mână și podul palmei îi traspiră și se sterge de pe pardesiul ei, apoi își aduce mâna peste pumnul tău mic. La radio se aud știrile ce mereu ți s-au părut de neînțeles. Capul șoferului apare după tetieră după fiecare curbă. În timp ce crainica anunță la radio că vremea se va răci, iar plopii păreau că nu se mai termină, o curbă te lipește cu tâmpla de geamul rece. În fața șoferului e o lumină atât de puternică ce-i face pe toți călătorii să exclame. Pumnul mamei se strânge și transpiră rece peste al tău, iar frica vă unește iar. Curba se transformă într-un vârtej și țipi pentru prima dată. Maria te privește cum pe chipul tău gura se face rotundă și clipa asta este inundată de un val de sânge ce vine peste pleoape. Geamul se sparge, plopul este atât de aproape de îi simți mirosul scoarței. Nu mai simți mâna mamei peste a ta. Încheieturile mașinii gem metalic într-o izbitură. Capul șoferului nu-l mai vezi după tetieră.
Două siluete, mama și fiică, cu hainele de un alb incandescent, pleacă mână în mână, pe drumul mărginaș, strivit de plopi.
