Povestire scrisă de Monica Hoogstad, aleasă de Anca Vieru la Creative Writing Sundays, pe 18 ianuarie 2026, la tema: „o povestire pornind de la o strofă la alegere din poezia Reconstituiri, de Constantin Abăluță”.
O învăţătoare și fiica sa mută.
Pe un drum mărginaș strivit de plopi.
Ȋn zori. Au trecut pe lângă o moară,
hainele li s-au albit.
(fragment din poezia Reconstituiri, de Constantin Abăluţă)
Merge în stânga mea. E frumoasă, cum sunt toate mamele, doar că a mea-i cea mai frumoasă. Îmi spune să nu mă uit înapoi. Mă uit. Vreau să văd dacă ne-au prins urma. Mă ceartă. Blând. Moale. Ca o mână caldă pe ceafă. Vorbește tot timpul. Îi place să-și audă vocea. Curată ca lingura duminica, după grișul cu lapte. Când vorbește e mai ușor. Nu trebuie decât să ascult și să dau din cap. Asta ajunge.
Îmi țin gura închisă.
Un sertar gol.
Ca sertarele de acolo.
Dacă mă gândesc bine, acolo totul e gol. Dulapurile. Farfuriile. Fețele îngrijitoarelor. Golurile se umplu doar când vine cineva în vizită. Știam dinainte după cum se umpleau. Jucării. Dulciuri. Zâmbete. După cum stăteau lucrurile drepte pentru puțin timp.
— Ȋncheie-ți paltonul, spune mama.
Îl închei. Nu-i al meu. E prea mare și miroase a altcineva. Nu-mi spune pe nume când îmi vorbește. Nici eu nu-i spun „mama”. Așa-i mai sigur. Nu întreb unde mergem. Mă țin după ea. Mă opresc când se oprește. Traversez când traversează. Câmpul de floarea-soarelui rămâne în urmă. L-am privit ani întregi printre zăbrele. Dincolo de el începe Lumea. Așa am auzit. Noi eram la marginea ei. Așteptam. Să vină și pe la noi cineva din Lume. Călugărița de la etajul doi mi-a spus un secret. Ȋi spunem așa că zice „amin” după fiecare propoziție. Dacă ieși la miezul nopții desculță în curte, zece nopți la rând, și sari într-un picior și nu te prinde Zdrahoanca, o să vină cineva. Poate chiar mama.
Cinci.
Ăsta a fost scorul meu cel mai bun.
Altele au avut mai mult noroc. Și, până la sfârșitul lunii, întotdeauna venea cineva. Cu portocale, cărți de colorat, carioci. Oameni care miroseau așa cum ne închipuiam noi că mirosea Lumea. A haine curate. A gumă de mestecat. Ne făceau fotografii, filmau prin camere, ne întrebau dacă suntem bine. Ochei, așa ziceau. Ne așezau în față un obiect. Magic. Ȋi ziceau microfon. Ne rugau să vorbim despre mamele noastre. Pe mine mă puneau s-o desenez. Am desenat o mamă cu păr lung, de prințesă. Nu rasă pe cap, ca mine. Cu o carte în mână și cu ochelari, să vadă mai bine literele când îmi citește seara înainte de culcare. Oamenii cu miros de Lume mă mângâiau pe creștet. Ziceau „Foarte frumos, bravo! Mama ta-i învățătoare, așa-i?” Dădeam din cap că da. Când urcau în mașină și plecau, rămânea în urmă praful. Un nor subţire. Se așeza peste tot. Atunci totul revenea la locul lui. Golul ieșea din nou la vedere. Noi ne legănam din nou dintr-o parte în alta și ne dădeam cu capul de perete să vedem steluţe colorate.
Drumul către Lume e un elastic negru. Parcă trage cineva de el și-l întinde. Oamenii pe lângă care trecem se uită doar la mine. La mama nu se uită niciunul. Întorc capul și privesc lung în urmă. Atâta timp cât nu întreabă nimic, e bine. Întrebările sunt pentru cei care pot răspunde. Mama mă apucă strâns de braț. Spune că sunt prea slabă. Brațul meu se pierde în mâna ei, ca sub o aripă fără pene.
Nu mă doare.
Oricum, mai puţin ca altă dată.
Ca atunci când m-a prins Zdrahoanca noaptea pe coridor. Și-a înfipt degetele în urechea mea. Zgârciul a pârâit ca o creangă uscată. Dacă n-ar fi scârțâit ușa, m-aș fi strecurat pe lângă pereți și aș fi ajuns în curte. Dar ea s-a deschis ca o gură flămândă, gata să mă înfulece. Mama nu era atunci acolo. Sau poate era și n-am văzut-o eu. Poate n-am știut unde s-o caut. Zdrahoancei îi tremura gușa cum se zguduia de râs.
— Hă, hă! D-aia te lăsă-n gară, ca să vină să te ieie dupe zece ani. Vai steaua ta, amărâto!
Pe asfalt, se aude țac-țac-țac. Pașii mei, grăbiți să țină pasul cu ea. Când mama merge, nu se aude nimic.
Aud fâlfâit de aripi.
Lătratul unui câine.
Un tractor.
Foamea.
Unii zic că simt foamea. Eu o aud. Ȋmi râcâie stomacul ca o cârtiță care caută să iasă la lumină. Dacă și-așa-i oarbă, la ce-i mai trebuie lumină? Ȋmi vine pe limbă gust de vopsea. De fier ruginit. Acolo, când ne e foame, cojim cu dinţii vopseaua albă de pe gratiile patului. E bună.
Călugăriţa m-a învăţat cum să adorm cârtiţa. A zis că foamea-i mai proastă ca Zdrahoanca. Adoarme la fel. După ce trage o dușcă din sticla pe care o ţine pitită după sobă. Partea grea e să te strecori în magazie. Să găsești cutia pe întuneric. Asta-i treaba mea, că am pasul ușor și ochii mei s-au obișnuit cu noaptea. După aia e floare la ureche. Torni puţin într-o pungă. Ȋţi vâri nasul în ea. Tragi adânc, ca și cum ai respira aer curat. Pe urmă, vine căldura. De la ceafă. Curge prin tine ca o miere fierbinte. Te gâdilă la burtă și la tălpi. Râzi până leșini. Nu mai simţi nimic. Nici măcar dorul nu te mai găsește.
— O să mâncăm mai încolo, spune mama.
Întotdeauna știe ce gândesc. „Mai încolo.” Un cuvînt alb. Ȋl ţin în buzunar. Cuvintele albe sunt ușoare. Dacă nu le ții zboară ca baloanele. Le scot uneori și le pun pe locul unde m-au lovit celelalte. Acolo nu există decât cuvinte negre. „Păduchioaso.” „Handicapata naibii.” Mai sunt și altele. Nu le zic nici în gând, să nu mă afle mama. Vreau să fiu un copil bun. Așa cum și ea e o mamă bună.
Drumul care duce spre Lume e o panglică tivită cu plopi pe care se sprijină cerul. Dacă n-ar fi plopii, cerul ne-ar strivi. Sau poate dacă n-ar fi mama. Vorbește fără oprire.
Cum o să-mi crească părul.
Cum n-o să mai atârne pielea pe mine.
Cum o să învăț să merg cu capul drept.
Îmi spune lucruri pe care nimeni nu mi le-a spus vreodată. Nu mă ajută. Dar sunetele se așază firesc în mine. Ca și cum ar fi fost rupte de acolo. Ca și cum și-ar fi găsit drumul înapoi.
— Ai grijă pe unde mergi, zice ea fără să-mi arunce vreo privire.
Grăbesc pasul. Mă țin cât mai aproape de ea. Să nu mor strivită de cer.
Ca Sonia.
A venit la un an după mine. O întrebau toți dacă e băiat. Nu se supăra. Se scula noaptea din pat și umbla pe coridoare cu ochii închiși. Nu puteam s-o strig. Mă repezeam după ea și o aduceam înapoi. Uneori, Zdrahoanca o găsea înaintea mea. Cred că o pâra Lala. Sau Crina. Sau oricare dintre alea mici. Ar fi făcut orice să nu le mai lege de pat. Sau să scape de „Blagoslovire”. Nuiaua era „Busuiocul”. Trebuia să cântăm când ștergeam pe jos unde Sonia se scăpase pe ea. Eu nu trebuia să cânt. Atunci mă invidiau toate fetele. După două zile, tot pe mine mă trimitea s-o aduc înapoi din camera de „spovedanie” unde și-a ispășit pedeapsa. O țineam de subsuori să nu cadă.
Am învățat-o să deseneze un gândac cu fața ca a Zdrahoancei. Pe urmă îl călcam amândouă în picioare. Ȋl scuipam. A fost singura dată când gura ei mică și știrbă s-a strâmbat în ceva care semăna cu un zâmbet. Mi-a spus că mama ei locuiește în cer. I-am arătat atunci cum să deseneze Lumea. Câmpul de floarea-soarelui. Plopii. Mama care o aștepta cu brațele desfăcute. Într-o dimineață, au găsit-o zdrobită de cimentul din spatele clădirii. Se dusese pe acoperiș. Să o roage să vină s-o ia. Pesemne că ea întârziase la întâlnire.
Fără plopi.
Fără mamă.
Cerul n-a mai avut opreliști.
Drumul se termină brusc. Ȋncepe Lumea. E exact așa cum mi-am imaginat-o. Nesfârșită. Nepăsătoare. Mama nu mai vorbește. Merge în stânga mea. Sau eu în dreapta ei. Nu mai știu cine pe cine urmează. Nu vedem nici la doi pași. Aerul e greu. Îl simt pe cerul gurii. Aspru. Ca praful de cretă. Scrâșnește între dinți când respir. Sunetele se opresc ca și cum ar intra într-un nor de pâslă. Dintr-o dată, în fața noastră, o moară. Mare cât o catedrală. Trecem pe lângă ea. Făina ninge fără zgomot.
Se lipește de gene.
De mâini.
De paltonul care nu mai miroase a altcineva.
Mânecile se albesc, se întăresc. Ca o cocă. E ca și cum mi-ar fi întors cineva trupul pe dos și oasele au ieșit la iveală. Lângă mine, mama. Albă din cap până-n picioare. Poate așa a fost întotdeauna. Poate nu mi-am dat seama. Mă uit la ea. Nu mai știu unde începe, unde se termină.
— Nu te opri, o aud ca prin vis.
Merg.
Urmele pașilor mei rămân pe asfalt. Albe. Clare. Una după alta. Mă uit în stânga. Aerul e mai cald.
Nu mă opresc.
Poate mai încolo.
