Povestire scrisă de Laura Stanciu, aleasă de Radu Aldulescu la Creative Writing Sundays, pe 14 decembrie 2025, la tema: „relația de dragoste într-un cuplu deja format, sau pe cale de a se forma”.
Treizeci și șapte de grade la umbră în București, dar Leni și Marius Tomescu s-au urcat în SUV-ul lor cu numere de Italia și au plecat spre terenul de la țară, să se răcorească la o diferență de un grad. Ori de câte ori veneau acasă, făceau turul obligatoriu. Porneau din capitală spre părinții ei, la Suceava, coborau apoi la Călărași, la ai lui, iar după o săptămână de chițăieli ale celor doi copii de cinci și de șapte ani, nu își mai doreau decât liniște. Așa că au lăsat băieții la fratele lui pentru câteva ore.
— O minunăție este locul ăsta. După pelerinajul la Sfânta Paraschiva, m-a sunat părintele și mi-a zis: V-am găsit raiul de pe pământ. Preotul din Ciorogârla vrea să vândă. Dumnezeu e mare! Zi tu, nu a avut dreptate?
Făcând un efort considerabil, Marius nu a întrerupt-o după prima propoziție. A oftat însă de vreo două ori, a condus încet până a oprit mașina, ca să nu mai ridice praful de pe drumul neasfaltat, a așteptat un pic, apoi a deblocat portierele. Când a ieșit de la aerul condiționat și a coborât la marginea porumbului în blugi și cu jambiere, a mai oftat o dată și a dat drumul unui șuvoi de cuvinte răcoritor:
— Știi cam de câte ori mi-ai povestit asta? Îți fac un calcul estimativ. De trei ori pe an trecem pe aici, pământul l-ai luat de capul tău acum șaptesprezece ani, noi ne știm de cincisprezece. Așadar, patruzeci și cinci din prima. Plus că repeți ori de câte ori mergem în vizite la oricine. Pune încă zece repetiții pe an. Rotunjim în defavoarea mea. Să fie vreo două sute.
— Și dacă m-ai auzit de atâtea ori, de ce nu faci și tu ceva? De ce nu te apuci de casă?
Leni a trântit portiera, și-a potrivit cămașa lungă de in și a deschis portbagajul să ia coșul pentru picnic.
Începea meciul, iar Marius era pregătit. Pariase de dimineață că vor ajunge la discuția asta. Știa secvențele din conversație atât de precis, încât le putea semnaliza pe traseu. De acasă, ea îi spunea să se uite la ceas ca să vadă cât de repede ajung la destinație, din clipa în care ies pe ușă. La Piața Muncii îi zicea că mai bine ar fi mers pe Calea Călărașilor, că Waze-ul dă rateuri. Pe la Unirii se întreba retoric: O fi crescut ambrozia? Sper că ți-ai luat Claritin. La intersecția cu linia tramvaiului 41, îi mai dădea o indicație: Mai vezi ceasul. Ei, ți-am spus eu? Treizeci – treizeci și cinci de minute. Boierește pentru o zi de vineri. Dacă investeam în Otopeni, nu eram acum nici la Casa Scânteii.
Și-a pus ochelarii de soare, a luat rucsacul de pe banchetă, a așteptat-o să-și mai aranjeze pălăria și să-și ia termosul cu apă, a armat, apoi i-a zis tăios:
— Nu ne-am apucat de casă, la plural, deoarece am stat la Roma cam de când ne-am căsătorit. Ce puteam face în câte două săptămâni de concediu?
— Aiurea, de parcă eu nu știu cu cine m-am măritat. Nu ai vrut! Când un bărbat vrea, face. Nu timpul liber e problema. Ți-e lene. Să faci vile pentru toți mafioții îți place, pentru familia ta nu.
Lățimea de doisprezece a fâșiei era acceptabilă, iar până în dig, care îi tăia puțin din suprafață, ar fi fost o mie de metri pătrați. În dreapta lor se înălțase o vilă, care nu era locuită, în stânga se întindea un câmp cu porumb. Terenul avea știr de-ți ajungea până la brâu și, din plin, ambrozie. În timp ce Marius a scos o tabletă de Claritin, a oftat încă o dată, mai discret, ca să nu-l ia alergia prea repede:
— Ia-o direct prin rai, dar fii atentă la căpușe, că de borelioză nu te scapă nici Sfântul Duh.
Se făcuse ora douăsprezece, iar stratul de cremă cu SPF o proteja pe Leni de soare, dar nu razele UVA și UVB o atacau pe ea.
— Mare investiție crezi că ai făcut? a strigat el după Leni, care dădea buruienile laoparte cu o umbrelă pe post de macetă. Chiar și acum, când abia ai terminat creditul? Pentru achiziții de genul ăsta era mai bine să fi fost profă de geografie, nu de desen. Cine te-a consiliat pe tine să cumperi în 2008, în plină criză? Tot Sfânta Paraschiva? Nu are jurisdicție doar pe Iași?
— Nu uita că și tu ești achiziție de criză, i-a întors ea replica odată cu o privire marcă înregistrată în ADN-ul sexului frumos și furios. Nu m-a susținut nimeni când le-am spus că mă mărit cu un șef de șantier. Și nu vorbi așa de cele sfinte, că Dumnezeu e sus și vede.
— Dacă El e sus, tu uită-te pe unde calci, că e teren agricol. Dacă ai fi făcut studiul geodezic și te-ai fi dus prin sat să întrebi cum e cu râul când vin ploile, poate nu dădeai 48.000 de euro.
Au mers cu pași mari până au ajuns la digul de pământ, dincolo de care era o zonă cu verdeață și sălcii. Ea s-a sprijinit de umărul lui, urcând povârnișul și coborând printre copaci până la apă. Printre crengi, pe malul celălalt, se vedea fosta Mănăstire Sămurcășești.
— Știi că în cimitirul de peste gârlă e îngropat soțul Angelei Similea?
— Nu cred că mai țin minte, că mi-ai dat informația asta doar de vreo sută de ori. Dar e bine că ne-am strâns mai aproape de vedete. Suntem poziționați la marginea satului, vedem turla, auzim clopotele, salutăm caprele care trec pe drum. O poezie.
Leni a scos un pled din rucsac, l-a întins pe iarbă și l-a fixat cu coșul într-o margine.
— Spray-ul de țânțari l-ai luat? Că te umpli toată de pișcături. Trage șosetele mai sus. Spitalul nu știm unde este, că ăștia sunt cunoscuți numai pentru fabrica de armament.
Și-a cercetat gleznele și gambele de căpușe, a mai ridicat un pic de șosete până sub genunchi, și-a aranjat pantalonii de in, a pus pălăria pe umbrela înfiptă în iarbă și s-a așezat lângă Marius, care nu avusese nevoie nici de două secunde ca să intre în profunzimea unui editorial despre Iran și Israel.
— Gata? Mi-ai acordat prea mult din timpul tău? De ce am venit în natură? Să stăm pe net?
A pus telefonul pe pătură, s-a răsucit spre Leni și i-a dat o șuviță de păr după ureche.
— Natură aveam la ai mei, unde e grădină îngrijită, cu balansoar. Am venit aici pentru moftul tău.
Leni s-a culcat lângă el, s-a sprijinit pe un cot, și-a înmuiat vocea și și-a umezit ochii la voință. Încă îl fermeca din gene și pupile.
— La cât de rapid ești tu, dacă ai începe la primăvară, în trei luni ar fi gata. Materiale ai peste tot, oameni ți-aduci de la Bolintin, e o joacă pentru tine.
— Nu de asta nu mă apuc, iubito. Așteptăm următoarele alegeri. Ai văzut cine putea câștiga. Noi avem nevoie de bani lichizi, să ne mișcăm repede dacă o fi ceva. Uită-te că nu se mai termină războiul din Ucraina. Trump e mai dement decât oricând. Nu deschizi niciun articol din ce-ți trimit. De MAGA ai auzit?
— Aici am face și noi un foișor, am avea loc de plantat ceva legume, de la gardul din spate, am pune niște dale pe dig ca niște trepte și am ajunge imediat la râu. S-ar juca și copiii în aer curat, nu pe betoane. Am avea loc de parcare. La Roma n-ai. Am lua niște puieți de care vrei tu – meri, peri, cireși. Ai planta mesteceni între noi și ăștia din dreapta. Numai când mă gândesc la cât de frumos ar fi, îmi vine să, să… Nu știu cum să te conving. Stă proiectul făcut de o veșnicie. Și ăla m-a costat două mii de euro. Vrei să ajungem la cincizeci de ani tot în trei camere?
A luat-o în brațe, iar atunci a oftat ea. Tare o supărau drumurile acasă, unde ai ei o întrebau ce are de gând cu Ciorogârla, că doar îi stă la dispoziție un constructor pe care nu trebuie să-l plătească. Uite cum soră-ta și-a făcut un rost lângă noi și are o casă aranjată și curte nici prea mare, nici prea mică, dar măcar nu stă înghesuită la bloc. Voi ce-o să faceți? Degeaba ne-am împrumutat să te-ajutăm cu bani?
— De câte ori ți-am spus că una e să ridici o casă, alta e să o menții? Azi o construiești, în doi-trei ani, mai anexezi, mai repari, în zece, schimbi destule. Iar timpul trece repede, e greu de întreținut curtea și până la urmă ți se ia de natură. O să vrei din nou la bloc.
Leni s-a întors cu fața în sus, și-a acoperit ochii cu un braț și a înțeles că a mai pierdut un an. El a continuat să o privească, apoi a plesnit-o peste braț, ca să omoare un țânțar.
—Trebuia să-ți fi luat o cămașă mai lungă.
Abia după o vreme au simțit o adiere dinspre apa care se auzea trecând liniștită peste pietre și clipocind la intervale egale. Furnici se încurcau în țesătură căutându-și drumul, iar un câine cu voce gâtuită certa vreo pasăre de curte, undeva mai sus, în amonte. Mirosea a iarbă și parcă și a lemn ars, iar Leni nu și-a mai stăpânit lacrimile. S-a întors cu spatele la el pentru că înțepenise.
Marius a cuprins-o după umăr și i-a spus cu voce joasă:
— Eu zic să-l vindem pe parcele. Se pretează cu drum de servitute. Doar așa îți scoți banii și ne luăm ceva drăguț, peste patru ani, în funcție de cine o ieși președinte. Nu găsim noi o zonă rezidențială?
Leni i-a răspuns cum știa ea mai bine. Așteptând-o să iasă din greva tăcerii, Marius și-a jucat ultima carte:
— Poate chiar e un semn. Putem să vindem lotul mănăstirii, să-și extindă cimitirul și luăm și noi două locuri aici.
