21 decembrie , 2019

HALTA

HALTA

Povestire scrisă de Octavian Puric, aleasă de Maria Manolescu la Creative Writing Sundays, la tema „o povestire cu cât mai mult dialog, cu titlul Vocea mea”, pe 27 octombrie 2019.

Trenul se urni din loc. Era iarnă și Oltenița era adâncită în întuneric și zăpadă. Avea să facă puțin peste o oră până la Republica. De acolo urma să o ia pe jos prin curtea de la Faur până la Auchan, de unde cumpăra sticla de Jameson, iar apoi direct la Ovi.

Dormise două ore după ce terminase orele de civică și istorie de vineri de la școala generală din Căscioarele. Când îl trezi alarma de la telefon, era beznă în cameră. Reșoul dat la maximum nu reușise decât să creeze o ciudată alternanță între curenții de aer înghețat și sufocant de cald. Avea impresia că transpirase toate multivitaminele, cafeina și zahărul cu care se îndopase ca să reziste. Era amețit și epuizat, își simțea gândirea ca pe o pensulă cu acuarelă îmbibată în prea multă apă. Sinele era deformat, întins în afara corpului și părea că nu mai revine la loc.

Privea golit petele de igrasie din fața patului când îl cuprinse senzața că fiecare secundă pe care o mai petrece sub plapumă îl afundă și mai adânc în vintrele întunecate și reci ale Olteniței, ca într-un mormânt. Ultimul tren spre București pleca în cincisprezece minute. Îl prinse în ultimul moment.

Întinderile întunecate, prinse sub zăpadă, îl făceau să-și simtă corpul sub haine, și luminițele galbene din depărtare îi dădeau sentimentul că drumul său la Ovi avea o unicitate absolută. Se uita la ele și se simțea privilegiat că le poate lăsa în spate.

La scurt timp după ce trecură de Șoldanu, conflictul a doi pasageri îl făcu să-și mute atenția de la casele decrepite, la reflexia din geam a celor doi, care se suprapunea peste ele. Femeia bătea spre patruzeci, în timp ce el părea că trecuse deja de cealaltă parte. Amândoi erau înfofoliți în pufoaice negre, umflate, și aveau căciuli negre trase pe cap.

— Băi, tu nu, deci nu, gata! GATA! S-a terminat, măi, măăăăăi, s-a terminat, gata! Femeia se mută pe locul din fața partenerului ei. Gesticula violent, era foarte nervoasă.

— Ceeee-i, ce? E…

Bărbatul nu părea să fie beat, ci mai degrabă să sufere de un handicap de exprimare. Puteai însă să prinzi cam ce voia să transmită dacă te luai după ton.

— Fir-ai al dracului să fii, gata mă, da ce sunt eu mă, proasta ta? Sunt proasta ta? Zi! Zi, mă!

— Da ce? Te-ai făcut acuma așa? Cum? De ce? Îi răspunse, părând mai degrabă iritat.

— Lasă, mă, că GA-TA, nu mai pupi nimic, ni-mic. Mă, tu ai înțeles?

— Doamne, da’ cum așa, da ce? Acum așa?

— Când ajung, ha, iau copiii! Nu-i mai vezi, mă, nu-i mai vezi cât oi trăi tu pe lumea asta nu o să mai dai cu ochișorii de ei, mă, măă nenorocitule!

— Da ce, ce, de ce, acum, de ce? Apăsa pe fiecare cuvânt explodând în celălalt. Părea că se simte claustrofobic cu puținele cuvinte de care se putea folosi. Gesticula și scotea gemete de frustrare.

— Mă, acum, deci acum când ajung acasă, iau copiii, până mori, până mori tu, n-o să-i mai vezi. Ia zi, zi papa, zi papa, că nu-i mai vezi! Am ajuns proasta ta, mă?

— Da, cum așa, de ce zici așa?

— Cum? Uite cu gurița asta zic, uite, fii atent: Până mori tu, mă jur pe inima mea și pe ce-am mai scump pe lume, nu o să-ți mai vezi copiii, o să îți mănânce viermii ochii și tot n-o să-i vezi. Îi iau și plec, căcatule, îi iau și plec afară! Îi iau în străinătate și nu mai dai de ei cât m-oi căuta. O să trăim bine, rahatule, și nu o să mai știe nimic de tine, o să-i mint că altu’ e tata lor, o să te uite aici, aici o să-ți putrezească oasele, și nu o să știe nem de tine.

— Dar, ce? Ce? Aproape că urla fiecare cuvânt, care apoi se continua într-un geamăt din care răsărea următorul. Ce acum!? Ce acum? Zi tu mie ce, de ce, de ce? Zi, mă! Zi!

— Cine te-a sunat pe telefon? Cine e numărul ăla, ah? Ia zi, cine e?

— Care număr?

— Care număr? Numărul fără nume, ăla de te sună pe tine și vorbești așa la el de parcă… crezi că sunt proastă, ia, zi!

— Nu știu. Care număr? Luă telefonul de pe banchetă și îl strânse în pumn.

— Ia uite-l că nu știe care număr. Ia dă-l încoa, ți-e frică? Dacă nu ți-e frică de ce nu-l dai. Bărbatul i-l întinse reticent.

— Ia, ia, ce, ce, na? Na acum, eh, ce? Se calmase brusc. Avea un ton sceptic indiferent.

— Ia uite ce avem aici. Apelurile, ia uite, trei apeluri de la numărul cu trei cinci șapte. Ia să vedem cine e? Tu știi cine e dacă sun acum?

— Nu, de unde? Nu, eh… de unde?

— Ia că ți-l pun pe speaker, poate îți amintești.

Telefonul sună și imediat răspunse o voce de femeie:

— Da?

— „Da”? îi răspunse femeia caricaturizându-i tonul. Cine ești, „da”? Ia zi!

— Da’ cine ești tu? Tu mă suni, tu mă-ntrebi?

— Da, eu te sun, cine te așteptai?

— Păi tu m-oi fi sunat din moment ce vorbești la telefon, dar cine ești?

— Cum, tot eu cine sunt, nu ai tupeu, fă?

— Păi nu tu m-ai sunat? Eu te-am sunat pe tine?

Femeia părea indimidată de persoana de la telefon. Se cam împleticea și nu-și mai găsea cuvintele.

— Păi eu te-am sunat.

— Păi da, răspunse vocea de la telefon, cu satisfacție distrată, doar nu eu pe tine.

Bărbatul prinse momentul și interveni:

— Da’ tu ai sunat prima la telefon.

— Da’ tu ai sunat prima la numărul ăsta! Repetă imediat femeia și se mută pe scaunul de lângă bărbat.

— Păi oi fi sunat, da’ cine ești tu?

— Tu să zici prima, interveni din nou bărbatul.

— Tu să zici, că tu ai sunat mai întăi, reluă femeia.

— Dar e treaba mea cine sunt, răspunse vocea de la telefon, de data asta cu un ton defensiv.

— Să nu suni la numărul ăsta, gata! Îi șopti bărbatul.

— Să nu te mai prind că suni la numărul ăsta, m-ai înțeles?

— Hai, că ești nebună, mă lași? Să nu mai suni tu!

— Tu ești nebună, transmise bărbatul.

— Tu ești nebună, fă! Și, dacă te mai prind că suni la numărul ăsta, te ia mama dracului! Marș!

— Hai, mă lași?

— Zi că-i închizi, și să nu mai sune.

— Îți închid și nu mai suni aici, gata!

— Închide-i!

— Târfa dracului. Auzi, cine sunt eu! Cine e ea!

— O proastă.

— Mai are și tupeu.

Femeia părea tulburată de conversație. Își ținea mâinile în poală, aplecată în față, și rumega în șoaptă. Bărbatul o cuprinse de mijloc, iar ea nu reacționă. Începu să o legene ușor. Mări treptat intensitatea, apoi o trase aproape și o pupă pe obraz. Femeia râse ușor și se prefăcu că nu-i place și că vrea să fie lăsată în pace. El o mai pupă odată pe obraz, de data asta cu sunet puternic. O făcu iar să râdă. În trei minute aveau să se ciupească, să chicotească și să se sărute ca niște copii. Au coborât la Plătărești alergându-se prin vagon.

Le urmări pufoaicele negre pierzându-se pe o uliță din spatele magazinului din haltă. Cercetă apoi scaunele pe care stătuseră cei doi. Avea sentimentul că are în față situl unui adevărat miracol, un viitor loc de pelerinaj. În vagon se lăsă liniștea.

Uitându-se pe geam la luminițele galbene, se surprinse cuprins de curiozitate.

#octavian puric

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *