Poem scris de Eliza Marin la Atelierul Mornin’ Poets #134, cu Cătălina Bălan din 12 iulie 2026, la tema relației dintre poezie și salvare.
Mă întrebi unde am donat.
Tu ai dat la Recorder și dau ei mai departe unde e nevoie.
Trebuie să ne întoarcem acasă.
Să gătim.
Să mâncăm.
Să plimbăm cățelul.
Ai văzut ce s-a întâmplat în Liban?
Praful s-a ridicat. Sunt abia la jumătatea distanței
Sacoșa și ghiozdanul sunt grele
O trotinetă depășește o mașină FAN înspre Industriilor.
E o întreagă istorie în țara asta cu oameni care fac bine
și banii se opresc pe drum.
Pistele de bicicletă sunt bune.
Mâncând mai puțină carne ajungi să consumi mai multe fibre.
Ca atunci când îi explici doctoriței că te doare rău rău
iar ea se uită la tine și te asigură că arăți chiar bine.
Cu mâncarea din pungă.
Adidașii proaspăt spălați.
Rimelul scurs.
La urma urmei, PM2,5 e parfum pe lângă fumul din Iran.
Anul ăsta n-am donat nimănui.
Și n-am reușit să o conving pe mama să meargă la medic.
Nici măcar când, între insomnii, petele îi mâncau carnea,
un brâu de arsuri mici pe care mi le trimitea pe WhatsApp.
