20 aprilie , 2019

ÎNAINTE SĂ ADORM

ÎNAINTE SĂ ADORM

Povestire scrisă de Romanița Vrânceanu, aleasă de Ovidiu Verdeș la Creative Writing Sundays, pe 10 martie 2019, la tema „înainte să adorm”.

Prin geamurile cu perdele ușoare de voal, luminile felinarelor de pe stradă se scurg pe perete, multiplicându-se într-un fascicul diagonal pe oglinda din fața patului, care nu e așezată feng-shui.

 

„După regulile chinezilor,  nu trebuie să te vezi din pat. De parcă te-ai uita în oglindă când dormi”.

De la barul din apropiere, care și-a deschis terasa odată cu venirea primăverii, jazz-ul care răzbate prin ferestre dă semnalul că Bucureștiul se pregătește de petrecere.

„Cât așteptam altădată seara de vineri. Acum nu o mai aștept decât ca să dorm până târziu mâine dimineață. Altceva nu prea mai aștept. Să o văd pe Marta în vacanță, măcar câteva zile. De ceva timp nu mai am propriile mele bucurii. Le împărțim pe ale ei. E bine și așa, jumătate din prietenele mele nu le au nici pe astea. De ce suntem atâtea femei singure? Ne amăgim spunându-ne că e bine că măcar suntem sănătoase. De parcă să suferi de singurătate înseamnă să fii sănătos.

Casa asta pare și mai mare, de când am rămas doar eu. Poate ar fi bine să o vând, Marta nu va mai veni să trăiască în țară. Dar nu cred că am să pot, după ce m-am luptat atâția ani să o recuperez. Pentru mama am făcut tot, ea, săraca, n-a apucat să stea în „casa de sus”, doar la demisol, unde i-au restrâns comuniștii. Dacă aș fi știut că o să-mi înghită toate economiile, m-aș fi lipsit. Dar cine ar fi putut să știe. Și a venit la pachet cu atâta nefericire. Sandu n-a înțeles de ce trebuie să ne tocăm toți banii ca s-o renovăm. Nu pot să-l condamn, nici n-ar fi avut cum să înțeleagă. Acolo e viața familiei mele. Poate e mai fericit în Germania; nevastă-sa nu e fată rea.

Cât îmi plăcea altădată să rămân singură, când pleca Sandu la ai lui cu Marta. Făceam curățenie peste tot, îmi punem un pahar de vin roșu și vedeam filme romantice până târziu. Mergeam cu picioarele goale pe gresie, în cămașa de noapte, prin apartamentul micuț de două camere, „la margine de București”. Eram așa mândră de universul meu. Așa arăta fericirea. Dacă aș fi știut atunci…

 

Parcă s-a făcut răcoare. Cred că am lăsat deschis geamul de jos, din salon. Mai bine cobor să-l închid, să nu-l trântească vântul.

 

Încă se mai simte mirosul de lac de la parchet. Îmi place, așa mirosea când ne pregăteam de Paște. Se amesteca cu mirosul de cozonaci abia scoși din cuptor. Bunica îi punea pe bufet, pe hârtie de calc, pe care o aducea bunicul de la birou, și îi învelea cu un șervet de olandă, așa îi spunea ea. Ce bine că am putut recondiționa bufetul, „scrinul negru”, cum îi spune Marta mea. Lemn de nuc, masiv, nu se mai face așa ceva. Oare bunica s-o fi gândit că o să fie și ea o fotografie sepia într-o ramă de argint, pe bufetul ei, mireasă cu parură pe frunte și beteală lungă până la tivul rochiei? Și bunicul era distins în frac și cu papion. Pe restul „necunoscuților” din fotografiile înrămate m-a pus Marta să-i mut în bibliotecă. Se potrivesc mai bine acolo, lângă volumele groase, legate în piele, ale bunicului: Balzac, Proust, Stendhal, Cehov, Dostoievski. Păcat că n-am reușit să scot din ele mirosul de mucegai. Au stat atâția ani în pivniță. Asta e, dar nici nu-mi vine să le arunc. Sunt lucrurile lor. Când am să mor eu, o să moară și ei încă o dată, cu tot cu poveștile lor, pe care le mai știu doar eu. O să le arunce Marta! Deși nu cred că o să poată nici ea. Ce mult ar fi iubit-o bunica, dacă ar fi trăit. Pentru ea am încercat să recuperez măcar o frântură din lumea lor. Să știe de unde vine.

În bufetul ăsta e închisă copilăria mea, printre borcanele cu dulceață aliniate în ordinea mărimii, pe care bunicul lipea etichete de caiete, tăiate pe din două, pe care scria caligrafic: zmeură, cireșe, caise, vișine, trandafiri – și dedesubt anul. Dulceața de smochine și cea de prunișoare verzi, cu câte un miez de nucă strecurat în mijloc, se terminau primele, nici nu le mai punea bunicul etichetă. În vitrina cu geam de cristal se țineau paharele de lichior, roz, cu picior negru, Art Deco, am aflat când au mai rămas doar două. Primii ghiocei pe care îi cumpăram mamei, de la țigăncile din colțul străzii, îi punea în păhărelul roz, pe noptieră. Tot în vitrina asta erau ceșcuțele de cafea cu dansatori de menuet, puse înclinat pe farfurioare, și zaharnița cu femeia stilizată, care îmi semăna cu Baba Cloanța. Jos, în fundul bufetului, bunica ținea sticla de lapte cu gât larg, în care aduna monede de trei lei. Se spunea că într-o sticlă încap trei sute de lei, dar n-a apucat s-o umple niciodată. Se „împrumuta” din ea și îmi „împrumuta” și mie ca să-mi cumpăr cărți și discuri de pick-up cu Sviatoslav Richter. Ce-o fi făcut mama cu ele, nu le-am mai găsit când m-am mutat în casa de sus.

Bine c-am găsit în bufet actele lor de proprietate, foi îngălbenite și subțiate. La fel ca amintirile. Uite c-au trecut aproape o sută de ani de când e casa asta. Cum le-au păstrat ei cu sfințenie într-o vreme în care pierduseră orice speranță că vor mai avea ce face cu ele vreodată. Dacă nu le-aveam, trebuia să alerg pe la arhive ca să revendic casa.

Cât de nefericiți or fi fost ei! Pe mine nu m-au lăsat să simt niciodată. Copilăria mea a fost fericită. Se străduiau să nu-mi lipsească nimic. Mama și tata mă duceau la cofetărie, la Continental, după serbarea de sfârșit de an, musai cu coronița pe cap, să-mi dea o amandină sau un ecler. Ziceau că tortul bunicii, cu ciocolată de menaj și blat însiropat cu rom și vișine din vișinată e mai bun. Și așa era. Mie nu mi-a ieșit niciodată ca al ei.

Aveam cele mai frumoase rochii. Făcute de mama, la mașina de cusut Singer, din rochiile vechi, de mătase foșnitoare, cu care bunica nu mai avea ce face. Când le îmbrăcam, mă simțeam prințesă, îmi imaginam petrecerile lor, în camerele mari, din casa de sus, pe care le văzusem doar în poze. Poze cu biblioteca cu cărțile de drept ale bunicului și măsuța rotundă, la care bunica bea cafea cu două cucoane, așa le spunea ea. Și cu soții lor, în picioare, cu mâinile pe umerii consoartelor. Poze cu dormitorul bunicilor, acum al meu, cu patul pe marginea căruia stătea ea, în halat lung cu flori și papuci cu pompoane, ținând-o în brațe pe mama, bebeluș cu bonetă de dantele. Se vede și șifonierul cu oglinzi ovale, garderobul, cum îi spunea ea, în care supraviețuiseră pălăriile comandate la modistă, pe care le probam eu, „prefăcându-mă” că sunt doamnă. Ea nu mai era doamnă cu pălărie, se schimbaseră vremurile. Mie îmi plăceau, chiar dacă se demodaseră ca și culorile lor, de care eu nu auzisem: sable, brique, bordeaux, cafe au lait. Ca și stofele mantourilor ei obosite: Prince de Galles, ecossaise și cel care mi se părea cel mai comic, sare și piper. Îmi doream să le port când o să fiu mare.  Mi-au rămas doar cerceii cu safire și diamante, singurii care au scăpat nevânduți, dintre toate bijuteriile bunicii. Îmi vine să-i port de câte ori mi-e dor de ea. Parcă îi văd cum se iveau, legănându-se, dintre buclele ei blonde puse seara pe moațe, sub baticuțul de mătase cu cozi de păun, pe care mi l-a dat mie să-l pun sub gulerul pardesiului de școlăriță, ca să fiu „comme il faut”. După ce mă lua de la școală, treceam pe la debitul din capătul străzii, cu miros de țigări ieftine și lavandă, ca să cumpărăm mentosane. Vara îmi lua înghețată la cornet, ăsta era secretul nostru. Mama nu-mi dădea, ca să nu fac amigdalită.

 

Bine c-am închis fereastra. O să înceapă să plouă, dar se simte miros de primăvară. Cred că într-o săptămână, două, o să-mi înflorească și mie lalelele.

 

De câte ori sting lumina în salon, mi se pare că ciucurii de cristal ai lampadarului mai rămân aprinși preț de o pâlpâire, ca atunci când sufli într-o lumânare. Când eram copil, îmi imaginam că așa vine moartea, repede, cum se stinge o lumânare. Ce simplu ar fi să fie așa! Și să ne ducem cu tot cu lucrurile noastre și cu amintirile. Să nu năvălească din toate sertarele. Să moară și ele odată cu noi. De ce să ne supraviețuiască și să le arunce cineva care poate nici nu ne-a cunoscut, pentru care sunt doar niște obiecte vechi și inutile.

 

Nu înțeleg de ce nu pot să adorm, n-am băut cafea după-amiază. Cred că e o oră de când mă perpelesc în așternut. Acum îmi dau seama că broderiile de pe cearșaf seamănă cu cele buchisite de ea, în nopțile lungi de iarnă când nu putea să doarmă. Stătea în fotoliul ei verde de pluș și broda la lumina slabă a lampadarului.

Mă dau jos din pat să beau un pahar cu apă și să-mi dau cu cremă de noapte. Mereu uit.

 

De când am început să îmbătrânesc, am aceleași gesturi ca ale ei. S-au activat toate reflexele copilăriei, așa, ca madeleinele lui Proust. De câte ori mă privesc în oglindă, seara, înainte de culcare, când îmi întind crema, mi se pare că am început să semăn cu ea. Mâinile ei la cincizeci de ani mi se păreau îmbătrânite. Ale mele, nu.

 

De ce-mi vin toate astea în minte? E iar una din nopțile când mi-e așa dor de ei. Ce frumoase sunt mama și bunica în fotografia asta de pe noptieră, în lanul de grâu cu maci. Pe spate e scrisul caligrafic al bunicii: „Marioara și mama ei, Marthe. Vacanță la Valea Călugărească, iunie 1955”. Gata, trebuie să adorm. Poate o să-i visez”.

#romanița vrânceanu

Comentarii facebook:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *