26 iunie , 2017

INTERVIU CU FILIP FLORIAN

INTERVIU CU FILIP FLORIAN

Interviu realizat de Andreea Apostu

Căldură mare, ca-n Târgul Moşilor, în ziua în care l-am întâlnit pe Filip Florian pentru acest interviu. O zi exact opusă gusturilor noastre atmosferice, după cum aveam să aflăm în drum spre mica grădină de vară, apariţie din ce în ce mai rară, în care ne-am hotărât să ne adăpostim, vorbind îndelung despre acest oraş sufocant, Bucureştiul, în care Filip Florian nu poate să scrie, şi aerul incomparabil de la Zug, mic oraş din Elveţia în care a obținut o rezidenţă literară. De acolo a şi venit de altfel în ţară, câteva zile doar, pentru a-i reîntâlni pe prietenii săi, scriitorii Daša Drndić şi Dragan Velikić şi a participa alături de ei la „o altfel de salată de vară, în stil iugloslav”, la New Europe College, o discuţie despre război şi ticăloşiile oamenilor, prietenie şi literatură, în cadrul căreia s-au şi citit, în premieră, fragmente în română din operele celor doi, încă netraduse la noi.

Am vorbit pe larg cu Filip Florian, în şi în afara interviului, despre ruşinea absenţei unor rezidenţe literare la noi, despre dispreţul cu care sunt priviţi scriitorii şi literatura, despre lecturi publice şi, iarăşi, absenţa lor în România, precum şi despre modelul german, care a făcut din Berlin noua capitală artistică şi literară a lumii, atrăgând scriitori din toate colţurile Europei. Între râs şi amărăciune, am răscolit puţin literatura din Balcani, romanele şi gusturile sale literare, precum şi concepţii despre literatură şi actul în sine de a scrie. Cu această ocazie am aflat că ne pregăteşte un nou roman, confesiv, al unui om izolat fără de scăpare, a cărui singură libertate rămâne scrisul. Căci ce altă libertate mai mare i-a fost dată omului, dacă nu literatura?

O să încep prin a vă întreba cum a apărut ideea întâlnirii de joi de la NEC (New Europe College) cu scriitorii Daša Drndić  şi Dragan Velikić? Ce anume vă uneşte? Mi s-a părut interesant să vă văd în această formulă, în cadrul acestei întâlniri.

Da, ne-am cunoscut exact în locul despre care am vorbit până acum, la Zug, în Elveţia, unde am avut împreună o rezidenţă literară. Nu neapărat pe toată lungimea ei, perioadele noastre s-au suprapus doar câteva luni. Am discutat destul de mult, ne-am plimbat împreună. Stând aşa cu nişte oameni, inevitabil, fiind toţi trei scriitori, cobori în tot felul de detalii, măruntaie, să le spunem, şi ale literaturii, şi ale politicii, ale ţării de unde vine fiecare. Implicit, fiind doi oameni veniţi din fosta Iugoslavie, nu ai cum să nu ajungi la problema asta a nenorocirii care s-a întâmplat acolo, de asemenea dimensiuni şi aproape de neînchipuit, mai ales că ei sunt nişte oameni profund normali, care n-au aderat deloc la toate ticăloşiile acelea şi la toate exploziile de naţionalism, de furie. Au reuşit să-şi păstreze bine cumpătul şi să-şi păstreze şi o foarte lungă prietenie, care data de cu mult înaintea declanşării războiului. Dincolo de aparenta stranietate, un sârb şi o croată, ei nici nu ţin cont aproape de ce scrie în paşaportul lor, în actele lor de identitate, sunt foarte buni prieteni. Nişte oameni fascinanţi, m-am simţit cu ei foarte bine.

Iar dumneavoastră veți fi acum un fel de moderator al discuției de joi?

Da, pentru că vrând-nevrând, fiind din Bucureşti, cumva, joc rolul de gazdă, deşi nu sunt tocmai asta (râde). Pentru mine e ceva neobişnuit, fiindcă în mod normal eu sunt invitat la asemenea lucruri şi cred că în formatul de acum, e pentru prima oară. Hai să zic a doua oară, pentru că în decembrie 2015, când a apărut la Polirom al doilea roman al lui György Dragoman, scriitor maghiar extraordinar, care mi-e foarte bun prieten, mi-a făcut foarte mare plăcere să îl prezint. Deci să zicem că şi atunci am jucat oarecum un fel de rol de moderator, eu puneam întrebările. Dar acum e un pic altfel.

Pe mine m-a bucurat foarte mult să văd un scriitor român alături de 2 scriitori vecini. Se intampla destul de rar.

Şi pe mine m-a bucurat acest lucru, pentru că, sincer să fiu, pentru mine e o mică obsesie. Sunt convins, cel puţin din privinţa gusturilor mele literare, că zona asta a noastră, Europa Centrală – de Est -Balcani are încă un mare privilegiu astăzi. Pe de o parte a ajuns la un nivel de modernitate echivalent cu cel al Occidentului, cultural vorbind, pe de altă parte, încă are acces la o lume mai primară, la nişte obiceiuri care în Occident au murit de secole, nu de câţiva ani sau de decenii. Treaba asta îţi dă şi în ficţiune o posibilitate de mişcare mult mai largă, adică poţi să te muţi de la discuţiile de salon, la nu ştiu ce lucruri de aparent realism magic. Folosesc formula asta stupidă, „realism magic”, doar ca să se înţeleagă ce vreau să spun. Iubesc foarte mult literatura din regiunea asta şi mor de ciudă de-a dreptul că editorii o cam ocolesc din raţiuni strict de afaceri. Adică e lucru destul de bine ştiut că un scriitor englez sau american, indiferent cum îl cheamă şi indiferent cum scrie, se va vinde mai bine, pentru că publicul din păcate este foarte setat pe genul ăsta de autori şi atunci cu mult mai multă uşurinţă îşi va deschide poşeta sau portofelul.

Şi nu doar relaţiile culturale, ci şi cele politice, economice, sunt mai reci cu vecinii, ceea ce mi se pare paradoxal.

Situaţia este deranjantă de-a dreptul. Bunăoară, niciodată nu se face o asemenea traducere, după ce că sunt puţine de felul acesta, niciodată nu se face direct, pentru că în ţara X sau Y are mare succes un autor. Mai întâi se aşteaptă ca el să fie confirmat de Occident. Abia după ce autorul cu pricina e publicat de mari edituri occidentale, eventual ia şi nu ştiu câte premii, abia atunci, poate, repet, cu mult noroc, şi o editură românească îndrăzneşte să-l traducă. În cazul lor nu s-a ajuns la acel noroc, deşi sunt nume foarte cunoscute în Occident. Dragan Velikic are numai în Germania traduse 7 cărţi şi ultimele sunt la una dintre cele mai mari edituri germane, Hanser, la care a publicat şi Herta Muller. Dasa Drndic a publicat la Gallimard, la mari edituri engleze, americane. La noi încă nu, pentru că aşa suntem noi, mai altfel.  Mi-aş dori foarte mult să se întâmple şi miracolul ăsta.

În Degete mici am întâlnit, de pildă, tentaţia rescrierii trecutului, din pricina unei obsesii colective. Este această tentaţie specifică spaţiului nostru, românilor? Sau Balcanilor? Mă gândesc că există deja câteva opere cu această temă.

Şi da şi ba. Este o zonă, repet, atât de frământată de istoria ei, s-au întâmplat atâtea lucruri, chiar dincolo de tragic, iar unele dincolo de închipuire. Chiar şi acest război iugoslav… până la urmă era o ţară foarte solidă, foarte prosperă, foarte făloasă. Pentru mine, în copilărie, Iugoslavia era aproape un vis. Am stat doi ani la Turnul Severin, unde au primit părinţii mei repartiţie în tinereţe, şi mi-amintesc ce însemna Iugoslavia în zona aceea, se uitau toţi la ea ca la un mic paradis. Pe de altă parte, nu cred că e neapărat o caracteristică a zonei, nu toţi autorii scriu privind şi înapoi. Ţine de fiecare. Asta mă bucură, că am ajuns, noi, ca literatură, într-un moment de maturitate, în care nu mai stăm aşa în nişte clişee generaţioniste, saptezeciști, optzecişti, nouăzecişti etc., în care cumva se impun nişte reguli de a scrie. Pur şi simplu, azi e libertate pe pâine. Fiecare autor scrie cum îi tună şi cum îi fulgeră şi asta e mare lucru. Pentru că literatura e cel mai bun prieten al libertăţii. Sunt mână în mână e puţin spus.

Dacă istoria nu pare să fie importantă pentru toţi, pentru dumneavoastră cum este?

Pentru mine este, sincer, foarte importantă. Pot să spun şi de ce, nu sunt niciodată atras de problemele de azi, pentru că problemele de astăzi le trăiesc suficient, ca să zic aşa, în lumea reală, adică mă ciocnesc cu ele personal zi de zi, vrând-nevrând. Pe de altă parte, iarăşi, dacă am nevoie de opinii politice ori de alt tip, mi le manifest direct, merg, de exemplu, la proteste. Nu simt nevoia să transform protestele în literatură. E nevoie cred de un mic timp sau de o mică distanţă între autor şi evenimentele, să zicem, istorice, mai vechi sau mai noi, din carte, pentru că, dacă nu ai distanţa asta, rişti o chestie foarte gravă în literatură, rişti să nu vezi pădurea din cauza copacilor. Adică, bunăoară, la ultimele proteste, am fost câteva săptămâni în Piaţa Victoriei, zi de zi. Cum să scriu eu literatură despre Piaţa Victoriei, când eu n-o vedeam de undeva de sus, să îi văd ansamblul, eram o particulă din zeci de mii de particule? Asta, sincer, o să încerc să discut şi joi la întâlnirea cu ei (n.m. Dasa Drndic şi Dragan Velikic), pentru că ei sunt exact în situaţia asta. Una e când priveşti războiul de dincolo de graniţele fostei Iugoslavii şi atunci vezi ansamblul, şi alta e când eşti în interior. Şi când te întâlneşti cu vecinul în scara blocului sau la pâine, cu oamenii de la tarabă, vrând-nevrând războiul e pretutindeni, deci nu mai există distanţa necesară. De exemplu, în Degete mici a fost destul de uşor pentru mine să am capitolul acela cu antropologii argentinieni, tocmai pentru că aveam distanţa asta. Nu am călcat în viaţa mea în Argentina, deşi aş visa. Sau un alt exemplu, care nu mă priveşte, dar care mi-e foarte drag, e cel al scriitorului polonez Marius Szczygieł care, fiind polonez, a scris două cărţi excepţionale despre probleme ceheşti, pe care niciun ceh nu le-ar fi putut scrie, tocmai fiindcă, el fiind ceh, e prea vârât în problemele acelea.

De aceea aţi ales de pildă în Zilele regelui o perioadă destul de îndepărtată, dacă nu foarte îndepărtată, asupra căreia puteţi arunca o privire de ansamblu?

Nu, acolo a fost puţin altfel, nu neapărat de asta. Acolo ideea în sine mi-a picat cu tronc. Eram, am mai tot spus-o, într-un moment din ăsta, spre finalul romanului Degete mici, genul ăla de moment absolut tâmpit, când, după-amiaza, ai mintea încleiată, te uiţi pur şi simplu la ecranul computerului, parcă nici nu-l mai vezi, cuvintele îţi joacă aşa prin faţa ochilor şi efectiv, din amorţeala, din toropeala aia de după-amiază, mi-a venit deodată ideea unui prim dentist, pentru că nimeni nu ştia aici cine a fost primul dentist şi când a existat, unde şi când a apărut, deci îl puteam eu inventa foarte plauzibil şi foarte bine. Atât am ştiut, un tip care îl va urma pe regele Carol la Bucureşti, o să mai văd eu, mi-am zis. Ideea asta s-a copt în mine şi, realmente, m-am îndrăgostit de ea, poate în mod prostesc, dar orice om se îndrăgosteşte de ce vrea el, nu?

Francezii au acelaşi cuvânt, histoire, şi pentru istorie şi pentru poveste. Practic, aţi început de la povestea măruntă a dentistului pentru a ajunge la Istorie cu majusculă.

Da, da, exact.

O să mai rămân puţin la Zilele regelui, acest roman care mi-a plăcut atât de mult, poate pentru că îmi place foarte mult şi perioada aceea, începutul domniei lui Carol. Vă abateţi considerabil în cadrul romanului de la istoria oficială, şi aş vrea să vă întreb, vedeţi rostul literaturii în a scrie sau a rescrie lumea? În a o inventa sau reinventa?

Sincer, nu pot să vorbesc despre rostul literaturii, fiindcă nu îl cunosc. Pentru mine, literatura e ceva profund egoist. E ceva care mie îmi trebuie, un lucru fără de care eu nu pot trăi şi atunci nu am stat niciodată să mă gândesc şi nici nu cred, repet, că ceva atât de liber, poate fi tratat într-un mod educativ: „Rostul este să…”. Cred că niciun compozitor de muzică clasică nu a stat să se gândească la rostul simfoniei pe care a compus-o, s-a gândit  la nebunia aceea, splendoarea şi trăirea atât de intensă a unei muzici, a unei idei. Ce pot să spun personal este că îmi place foarte mult povestea şi povestea asta inventată, ficţiunea. Pentru mine, istoria este perfectă doar ca fundal care dă, şi cititorului, şi, mai ales, mie, senzaţia unui transfer de credibilitate între ceea ce ştim cu toţii: „pe data de, regele a spus că…” sau „Parlamentul a votat că…” sau „a fost inaugurat trenul X”. Astea sunt date istorice clare la care toată lumea are acces. Şi dacă ele sunt, repet, în spate undeva sau ca decoruri şi tu îţi faci invenţia ta totală pe fundalul ăsta, devine şi ea foarte credibilă, şi acest lucru îmi place foarte mult în scris.

Pe vremuri, literatura era foarte legată de mit, mai ales la începuturile ei. După aceea au fost curentele mimetice, clasiciste, realiste etc., mai puțin fanteziste. Cum stau lucrurile astăzi între mit şi literatură?

Cred că lucrurile stau cam la fel, doar ambalajele diferă. Chiar fiul meu, toamna trecută, mi-a spus că trăim într-o lume a ambalajelor, pentru că de fapt înăuntru sunt aceleaşi lucruri, oamenii nu s-au schimbat radical. Faţă de acum două sute de ani, oamenii continuă să mănânce cartofi, carne, roşii, brânză, ciocolată, numai că toate ne sunt prezentate din ce în ce mai glorios, „eco”, „bio” etc. etc. etc, dar ele sunt cam tot aia. Cred că problema asta e foarte frumos tratată într-un roman pe care l-am citit cu mulţi ani în urmă, apăruse în colecţia aceea, „Romanul secolului XX”, de la Univers, O zi mai lungă decât veacul, şi acolo e un fel de povestitor de bâlciuri, târguri. Practic nu există o cultură scrisă, omul acesta se plimbă de la bâlci la bâlci, iar lumea dă un bănuţ amărât că să stea să-l asculte cum turuie poveşti. Cam ăla cred eu că e sensul literaturii în forma ei primară şi pură. Şi indiferent cât am ambala-o noi în tot felul de chestii gomoase, tot acolo ajungem.

Lucian din Toate bufniţele era fascinat de fotografiile sepia de pe biroul lui Emil. Am reţinut mai ales lucrul acesta pentru că şi eu, când eram copil, eram fascinată de fotografiile vechi. Voiam să vă întreb dacă nu cumva Lucian e un fel de alter-ego al dumneavoastră.

Nu, nu m-am transpus, biografic, în Toate bufniţele, partea mea de copilărie este în Băiuţeii. Altfel, 100%, oricât ar spune un autor că „nu există nimic, absolut nicio fărâmă din mine în personajele mele”, nu se poate. O doză există, numai că nu poţi să-ţi dai seama cât. Poate fi  o nimica toată sau poţi fi de fapt aproape tu însuţi cap-coadă. Nu cred că în cazul meu e varianta asta din urmă. Dar ceva din chestiile lui, de exemplu asta cu fotografiile, e 100% şi o mare slăbiciune a mea. Am acasă tot felul de fotografii vechi din familie şi rareori mi se întâmplă să mă duc să deschid cutia în care ţin poze cu mine sau cu rudele de azi, unele color, unele alb-negru. La alea mă uit o dată la cinci ani. La celelalte mă uit de nu ştiu câte ori pe an şi simţi aşa o pace, o tihnă, parcă pluteşti în nişte vremuri bune, ca să zic aşa.

Aşa mi se întâmplă şi mie. Ador presa veche, cu fotografii vechi, pe când pe albumul de familie se pune praful.

Exact, exact. Şi aici, unde sunt acum în Elveţia, mama a avut o idee genială. De câţiva ani a revenit la scris, în sensul clasic, la scrisori, cărţi poştale, nu email, şi îmi trimite fix pe fotografii din astea vechi (şi ea are nu ştiu câte acasă), alege ea o fotografie şi îmi scrie pe spate ca pe o ilustrată sau o carte poştală. Trebuie să recunosc că de fiecare dată când găsesc în cutia poştală plicurile alea simt o bucurie fără margini.

Ca să rămân în sfera personajelor, mai aveam o curiozitate. Vă transpuneți, fie şi foarte puţin, doar într-unul dintre personaje sau cam toate au câte ceva prin care vă seamănă?

Cred că, într-un fel, cam toate, măcar într-o foarte mică măsură, şi în mod clar dominant într-unul singur. Dar repet, când spun dominant, nu mă refer că ar fi întru totul asemănător cu mine. Până la urmă nici nu-mi dau seama, nu sunt eu în măsură să fac comparaţia asta, dar, dacă ar fi să iau din fiecare carte a mea personajul principal, nu cred că ele seamănă între ele, în aşa fel încât să zici că „da, ăsta clar seamănă şi continuă să fie Filip, doar că acum e în alt secol”.

În pielea căruia dintre personaje aţi fi vrut să fiţi? Există vreunul?

Nu, nu m-am gândit niciodată aşa, pentru că ţin atât de mult la întreg, la poveste… E o mare luptă în mine, şi cred că e în mulţi oameni care scriu, de a avea undeva măcar o mică rezervă, nu de obiectivitate, ci măcar de prospeţime a ochiului şi a de a fi cât mai străin cu acel ochi faţă de text şi poveste. Sunt foarte critic cu mine, tai enorm din ce scriu, de aceea şi înaintez cu orice carte foarte greu şi, până nu îmi place şi ultima literă, nu merg mai departe nici măcar un cuvânt, nici măcar un rând. Dacă ştiu că scârţâie ceva, mă blochez acolo o oră şi trei luni până descopăr de ce scârţâie şi ce scârţâie. În felul ăsta, îmi place foarte mult senzaţia când dai viaţă şi, de la un punct încolo, îţi scapă de sub control o lume. Atunci nu mai sunt solidar cu un singur personaj, ci cu lumea aia toată, îmi place să trăiesc în ea, mai ales că nu mă înnebunesc după lumea de astăzi şi e nemaipomenit atunci să mai ai tu o lume a ta paralelă şi nu ştiu câte ore pe zi să trăieşti numai în lumea aia unde, totuşi, te simţi mult mai bine, pentru că îţi aparţine. Asta mă face să nu am faţă de un singur personaj simpatii exagerate. Iubesc lumea aia toată.

Am observat câteva apariţii animaliere în romanele dumneavoastră: în Zilele regelui, motanul Siegfried, bufniţa, deşi destul de puţin cantitativ, în Toate bufniţele. Cum aţi gândit rolul acestor apariţii? Sunt ele neştiutoare sau mai ştiutoare decât oamenii?

Mergând pe ideea că dai naştere unei lumi, păstrezi proporţiile unei lumi. Şi atunci inevitabil, pentru mine, în lumea asta în care trăim cu toţii, animalele sunt ceva foarte important. De pildă pisica mea de acasă, am avut câini, sunt mort după câini, până la animalele din pădure pe care le iubesc chiar enorm. Eu, umblând foarte mult pe munte şi foarte mult prin pădure, nu am nicio teamă, nici de urs, nici de lup, sunt fericit, îmi ţâşnesc lacrimi din ochi, sincer, de bucurie, dacă văd cât mai multe. Stau atent, nu le sperii… Atunci, păstrând proporţiile, fără ele nu se poate, ar însemna că lumea aia e mincinoasă, lumea pe care am încercat eu sau mi-am închipuit eu că am construit-o, că am inventat-o. În al doilea rând, eu chiar cred într-un fel de inteligenţă neauzită, nevăzută, foarte mare a lumii. De unde ştim noi cu atâta precizie că animalele sunt toate nişte „dobitoace”, ca să zic aşa? Mă îndoiesc profund. De multe ori te trezeşti cu nişte chestii la câini, la absolut orice animal, sau cu afecţiunea pisicilor, un fel de înţelepciune a lor de necrezut. Nu mai zic de urs, care pentru mine e un fel de animal sacru, animalul pe care îl iubesc cel mai mult, un fel de zeu. Atunci, dacă tot e lumea mea, dacă tot am puterea deplină şi dreptul deplin, şi legal, nu doar ficţional, pentru că legea îmi dă voie să inventez ce vreau eu (râde), de ce să n-o fac? Ce mă opreşte?

În Zilele regelui, acest simpatic motan Siegfried scria nişte scrisori către stăpânul său pe pluşul scaunelor, în Toate bufniţele întâlnim stilul confesiv, parţial, prin acele caiete ale lui Emil. V-a tentat vreodată stilul acesta confesiv, sub forma jurnalului, de pildă?

Da, culmea e că exact asta fac acum. Mai mult n-o să spun, dar pot să spun că e romanul la care lucrez în momentul ăsta şi la care voi tot lucra, bănuiesc eu. E un roman scris la persoana I, de un om izolat. Dintr-un anume motiv, nu poate ieşi de acolo de unde e şi atunci singurul lucru pe care poate să îl facă, pentru a avea puţină libertate în locul acela, este să scrie zilnic sau când vrea, pur şi simplu. Sigur, are şi perioade când nu se atinge de hârtiile acelea cu zilele, cu săptămânile. Stilul ăsta confesiv mi se pare o cale de a te duce foarte adânc în om şi foarte departe, aproape năucitor de departe. Trebuie să recunosc că la anumite lucruri sunt uluit chiar eu unde poţi să ajungi pe drumul ăsta.

Partea aceasta, cu izolarea propice actului de a scrie, este inspirată cumva, parţial, din acea anecdotă pe care aţi spus-o la un moment dat despre Slavici, care a cerut special să rămână în închisoare pentru a-şi putea încheia opera?

Nu, nu cred. Cred însă foarte tare într-un soi de egoism. La noi în general cuvântul egoism e privit foarte peiorativ, cu dispreţ, e ceva rău. Dar, după mine, nu e tocmai aşa. În artă, în orice fel de artă, egoismul este singura lege. Până la urmă ce am fi putut face cu Bach? Să-l oprim să compună ce a compus şi să îi impunem noi nişte linii? Adică egoismul este totodată şi mama şi tata (râde) culturii, în sensul ăla bun. Un om care creează ceva trebuie lăsat în damblalele lui. Sincer, sunt şi o fire răzvrătită, din copilărie eram aşa. În general, dacă mi se propunea prea insistent un lucru, chiar dacă suna atrăgător, îl refuzam doar aşa, pentru că era prea mare insistenţa. La fel, dacă mi se interzicea un lucru, îl făceam aproape numai pe ăla, doar ca să ţin eu astfel echilibrul meu interior. Admir foarte multe lucruri şi, implicit, foarte multe cărţi, foarte mulţi scriitori, dar nu m-aş vedea niciodată în pielea altui om. Şi aşa e şi normal să fie. Nu suntem, nu numai identici, dar nici măcar nu putem semăna izbitor unul cu altul. Iar asta se vede și în scris.

Şi pentru că tot am ajuns la acest punct, al singularităţii în scris, care sunt scriitorii preferaţi, dintre  clasici, mai vechi, mai noi?

S-au mai schimbat, un pic mai încoace, trebuie să recunosc. Din pricina vârstei, a gusturilor, începi să vezi puţin altfel. Preferinţele sunt oarecum dependente de momentul în care răspund la întrebarea asta. Dar în privinţa clasicilor am rămas net admiratorul clasicilor ruşi. Nu pot să explic de ce. De exemplu, la clasicii francezi nu am aproape nicio vibraţie, nimic, niciodată, la absolut nimic. Cred că am reuşit să mă împac cu literatura franceză venind foarte mult timp încoace, abia la Malraux, la Camus, am început să vibrez de-a dreptul, să-mi tremure cartea în mână. Până acolo, vedeam o mare dexteritate, dar multă causerie, multă conversaţie de salon, pe când clasicii ruşi sunt ceva uluitor, au nişte profunzimi şi atâta umanitate, încât te cutremuri de-a dreptul. Sunt un mare admirator. Am avut perioada din liceu şi de după liceu când mă cucerise total stilul ăsta sud-american, ce numim noi, iarăşi ajung aici, „realismul magic”. Între timp mi-a mai trecut, chiar am recitit în urmă cu 3-4 ani Un veac de singurătate şi, trebuie să recunosc, bineînţeles, e o carte excepţională, dar nu m-a mai atins aşa de mult. Fără să vreau, am văzut tot felul de chestii pe dedesubt, nişte artificii, nişte construcţii puţin forţate. Nu m-am mai lăsat cucerit de ea la fel. În ultimii ani, asta ar fi cel mai corect să spun, am revenit la zona noastră. Am citit în 2014 o carte scrisă în anii ’70 de un fost mare scriitor iugoslav, să zicem, bosniac, dar pe atunci nimeni nu se definea aşa, Mesa Selimovic:  Dervişul şi moartea. E o carte, după mine, absolut uluitoare. Trebuie să recunosc că a fost printre puţinele daţi în viaţa mea când am fost mândru că fac parte din acelaşi regn, specie, că sunt şi eu om ca omul care a scris acea carte. Literar vorbind, mi se pare o desăvârşire. Din zona asta mi-a mai plăcut şi îmi place încă Milorad Pavic foarte mult, care ştie foarte bine să mânuiască tipul ăsta de magie balcanică, şi apoi îmi plac câţiva autori maghiari foarte mult, Adam Bodor, prietenii mei Bartis şi Dragoman. Nu am mari slăbiciuni la Esterhazy şi Peter Nadas, deşi i-am cunoscut foarte bine pe amândoi. Îmi mai plac mult Tokarczuk, Szczygieł, Andrzej Stasiuk. Nu pot să explic logic, să spun: „îmi place literatura asta pentru că”. Până la un punct poţi, după care nu mai poţi, rezonezi cu ea, intri cu ea într-un soi de empatie, şi asta e o mare bucurie la citit. Iarăşi, ceva ce mi-a plăcut foarte tare, un american de data asta, cred că numele e de origine germană, J.R Moehringer,  Dulcele bar, e o carte absolut formidabilă. La noi a apărut la editura Publica, titlul original e The Tender Bar.

Despre literatura rusă contemporană ce părere aveţi?

Ştiu puţine lucruri. Eu din păcate citesc exclusiv în limba română. Folosesc limba engleză pentru comunicare minimală şi pentru trăncăneală, dar nu mă aventurez să citesc, pentru că ar însemna să stau cu dicţionarul lângă mine şi să muncesc zile şi zile şi zile şi nu văd sensul. Pentru mine, cititul e o mare bucurie şi, când bucuria se îmbină cu chinul în chip armonios (râde), nu mai e chiar bucurie. De exemplu, dacă merg la pescuit, sigur, deseori sap după râme. Nu o fac cu ură, dar nu pot să spun că o fac cu bucurie, aş minţi. Şi atunci mă simt mult mai fericit când deja am râmele şi doar pescuiesc. Cam aşa şi aici cu tipul meu de a şti limba engleză sau limba spaniolă, pe care iarăşi o mai vorbesc cât de cât, dar nu într-atât încât să citesc cu lejeritate.

Dar scrisul rămâne o bucurie, în ciuda chinului?

Scrisul rămâne pentru mine o bucurie, cu toată truda, pentru că e o bucurie atât de imensă în anumite momente, indescriptibilă, încât, doar pentru secundele sau minutele alea face într-adevăr toţi banii, ca să zic aşa. Săptămâni şi săptămâni de tăiat, de ezitare, nu atât ezitare, cum să spun, uneori te închizi, nu găseşti ieşirea din micul labirint în care singur te-ai vârât. Dar şi când ieşi e greu de descris.

E ca un fel de călătorie iniţiatică, sună pompos, dar cam aşa pare să fie.

Da, chiar aşa este.

Acum o să mă întorc la punctul de plecare, la evenimentul de joi, este el începutul unui proiect mai amplu în care sunteţi implicat?

Eu mi-aş dori din suflet să fie aşa, dar nu neapărat fiind eu implicat. Ci să existe o instituţie cu prestigiul NEC-ului care totuşi să îşi deschidă măcar o fereastră, dacă nu uşile pentru literatură. Pentru că literatura în România este tratată absolut ca o paria. Eu cred cu tărie în discuţiile astea pe o temă, în lecturile publice, îmi plac foarte mult. E mare lucru să vezi un autor, să îl auzi pe el vorbind şi nu chestii la mâna a treia, că nu ştiu ce critic crede că… Asta nu mă interesează, e treaba criticului cu pricina. Mie îmi place să ajung direct la autor, nu ce crede X sau Y. Şi suntem foarte în urmă, ruşinos de în urmă. Suntem singura ţară din Europa care nu are rezidenţă de creaţie şi, în continuare, nimeni nu înţelege cât de vitale sunt pentru o literatură. Literatura noastră se bazează exclusiv pe scrisul de week-end, în concediu, sau pe oameni cu o tărie interioară formidabilă, care pot să se dedubleze într-atât, încât ziua să fie, nu ştiu, inginer, ziarist, arhitect, medic, orice, şi seara mintea lor să se comute ca la un macaz pe cealaltă chestie. Am visat şi eu asta ani de zile, dar sunt incapabil. Câtă vreme am lucrat în presă, asta era obsesia mea nr. 1 şi îi admiram pe atunci foarte tare pe colegii mei de la „Cuvântul”, pe care continuu să-i admir, dar pe atunci îi admiram pentru că ei puteau şi eu nu. Petre Barbu şi Răzvan Petrescu, deşi lucrau cu mine în redacţie – cel puţin Petre Barbu făcea aceleaşi lucruri pe care le făceam şi eu, Răzvan era la o pagină culturală, avea o viaţă mult mai uşoară, indiscutabil – puteau să îşi vadă şi de proză, şi de gazetărieCum poate, să zicem, în zilele noastre, Lucian Teodorovici, care lucra şi la Polirom, avea şi rubrică în „Suplimentul de cultură”, mai scria şi nu ştiu ce scenariu, dar îşi vedea şi de cărţile lui. Eu sunt complet unilateral, spre ruşinea şi neputinţa mea. Şi atunci, la un moment dat, când m-am maturizat puţin şi mi-am dat seama că va rămâne veşnic un vis, a trebuit să aleg: ori, ori. Am ales literatura şi cred că nu a ieşit rău.

Bine, dar nu văd de ce ar fi o ruşine, poate la noi să fie concepţia aceasta, în condiţiile în care scriitorul nu poate fi niciodată doar scriitor, el trebuie să îşi câştige prin sacrificiu timpul pentru a scrie.

Tocmai, la noi e privită aşa. Cum adică să stai într-o rezidenţă şi doar să scrii? Pentru că oamenii sunt obişnuiţi de decenii cu modelul ăsta, să aibă omul şi un serviciu. Deşi, în comunism, cel puţin jumătate din scriitori, dacă nu 90%, n-aveau niciun serviciu şi trăiau absolut într-o mare belfereală, mult şi complet nejustificat. Uniunea Scriitorilor avea Fondul literar, care le dădea un soi de împrumuturi, pe care ei trebuiau să le ramburseze când apărea următoarea carte şi pe care nu le-au rambursat unii niciodată. Sume inimaginabile. De exemplu, în urma lui Ştefan Bănulescu ar fi rămas peste un milion de lei, Ştefan Bănulescu fiind scriitorul meu preferat din perioada aia. Şi consider că e foarte bine că a rămas aşa, fiindcă să scrii Cartea de la Metopolis sau Cartea milionarului, cum vrei să îi spui, e aproape o vrajă pe pământ. Aşa că omul ăla merita să rămână dator şi cu o sută de milioane la fondul literar. Iarăşi e faimoasă datoria lui Nichita Stănescu, de jumătate de milion. Astăzi nu vrea nimeni sume ameţitoare. Şi totuşi, să nu se poată ca o lună de zile… Locuri există destule. Bunăoară, câtă vreme a fost Pro Helvetia în România, existau patru rezidenţe de creaţie pe an la Teșcani, două în luna mai, două în luna septembrie, unde cei de la Muzeu puneau la dispoziţie camera, te luau de la gară, te duceau, iar Pro Helvetia îţi dădea o mică sumă de bani din care să trăieşti o lună. Când Pro Helvetia şi-a mutat de aici sediul, considerând că suntem o ţară care nu mai este totuşi în criza crizei şi se poate descurca singură, Ministerul Culturii nu a găsit suma amărâtă de 2000 de euro, acesta era costul pentru toate cele patru rezidenţe. În schimb, un simpozion al Ministerului, unde se taie frunză la câini şi nu se face nimic, consumă 200.000 de euro cu mare lejeritate. Şi după aceea ne văicărim toţi că nu apar cărţi extraordinare, dar oare de ce la alţii apar? De asta nu apar.

Şi, de asemenea, se mai întreabă şi de ce nu se citeşte şi de ce piaţa cărţii este atât de mică.

Exact, de pildă, în Franţa, acum mai bine de 7-8 ani, unul din guvernele franceze a impus prin lege ca lectura publică să fie prioritate naţională, dându-şi seama că e un dublu câştig al societăţii franceze: pe de o parte mulţi oameni care nu mai citesc şi nu au citit niciodată au deodată acces, în şcoli şi nu numai, la carte. Chiar şi întâmplător dacă nimereşti la o lectură publică şi îţi zici „uau, ce tip sau ce tipă, ce mişto vorbeşte şi cum scrie, ia să mă apuc şi eu să citesc şi eu, că nu e chiar o tâmpenie”, e un câştig. Al doilea câştig ar fi că ajuţi scritorii fără serviciu să trăiască, din tururi din astea de lecturi publice şi, implicit, ajuţi literatura franceză să aibă cărţi mai bune.

La noi nu există nici practica aceasta a lecturii publice. Oamenii pur şi simplu i-au pierdut sensul şi obişnuinţa.

Singurul ministru care a înţeles asta la noi a fost Vlad Alexandrescu, care a spus explicit că e o prioritate a lui, rezidenţa de creaţie şi cumva lecturile publice. A şi programat o sesiune AFCN, care nu a mai avut loc, pentru că Vlad Alexandrescu a fost debarcat în glorie.

Sperăm în continuare, în ciuda tuturor evidenţelor, că acel proiect se va relua şi vor exista şi la noi astfel de rezidenţe. Cât de mult are literatura de suferit prin absenţa lor?

Nu ai cum să nu suferi. Gândiţi-vă, sunt scriitori de o valoare incredibilă! De exemplu, eu îl iubeam şi îl iubesc în continuare, dar vorbesc la trecut pentru că pe atunci el ardea ca un foc şi scria, mă refer la Ioan Groşan în anii ’90. Ia să fi putut avea Ioan Groşan din ce trăi, nu glorios, nu cu piscină, nu cu jeep-uri, nu cu latifundii, ci doar cât să-şi poată plăti facturile şi să aibă ce mânca şi să fi fost lăsat să scrie. Vă garantez că astăzi aveam unul dintre cei mai mari scriitori europeni. Şi sunt mulţi alţii în situaţia asta. Când vezi atâta talent la unii oameni şi nu îi ajută nimeni, cum să scrie, cum să se împlinească acel talent? Rămâne doar un talent din păcate nefolosit. Pentru că toţi avem casă, copii, copiii sunt prioritatea priorităţilor, şi atunci în primul rând trebuie să meargă căruţa familiei şi pe urmă, pe sub căruţă, pe lângă (râde), mai avem timp să scriem ceva.

Comentarii facebook:

2 comments

Dă-i un răspuns lui Anca Binder Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *