Poem scris de Cătălina-Ioana Bălan la Atelierul Mornin’ Poets #136, cu Varujan Vosganian, din 4 octombrie 2026, la tema: computerul mă privește cu îngăduința celui care nu sângerează.
Ceea ce-ți aduce pace interioară
în momentele de îndoială
este faptul că preabunul telefon ocrotește
viața fiecărei ființe.
Când a fost ultima oară când
ai trecut pragul casei sau camerei
fără un străjer ce-ți stă lipit de trup, în buzunar?
Statornicul telefon îți luminează calea
și în momentele cele mai întunecate ale vieții –
de câte ori nu te-ai fi lovit cu capul de pragul de sus
sau de ușa de la baie
dacă nu ți-ar fi fost el alături?
Când a fost ultima oară când
ai căutat o adresă
fără o călăuză atotștiutoare, atotcuprinzătoare,
care te poate ghida chiar și pe străzile Chinei și Coreei de Nord
(cu aplicațiile corespunzătoare)?
Rudimentara busolă și primitiva intuiție umană
nu fac decât să te încurce în demersurile tale.
Când a fost ultima oară când
ai rămas o seară întreagă în reverie,
fără lumina intermitentă a amicului tău de-a pururi loial?
Și ce prietenie mai trainică ai putea invoca
pe lângă aceea lipsită de prejudecăți, de invidii, de certuri
și de emoție
pe care ți-o oferă mărinimosul ecran?
Tu bucură-te de prezența neobosită și de iubirea cinstită
a telefonului tău.
Ce nevoie să mai ai
de nebănuitele zvâcniri ale pielii
și de capriciile sufletului uman?
