Poem scris de Alexandra Podea la Atelierul Mornin’ Poets #136, cu Varujan Vosganian, din 4 octombrie 2026, la tema: computerul mă privește cu îngăduința celui care nu sângerează.
pășesc fără să-mi dau seama că pășesc
vreau să ajung
vreau să mă întorc
viitorul are privirea fixă a unui dispozitiv care nu sângerează
vreau o rezidență temporară între aici și acolo
să-mi țes pânza într-un colț al minții lui
să scriu despre oamenii buni și cei mai puțini buni și să folosesc cuvinte precum el „el niciodată”
sau „ea încă nu știe că se poate și mai rău”
sau expresii mai lungi precum „el nu o lua niciodată personal, dar nu ca pe o marcă a încrederii în sine, ci ca pe un refuz de a-și chestiona propria valoare”.
merg
deschid o ușă
traversez
ratez un apus
ocolesc
mă feresc de raze
mă întorc
dacă ești atentă, semaforul are grația viitorului
viitorul se întâmpină pe poante
când te-nvârți trebuie să-ți folosești intenția și mușchii
când pășești, uiți că pășești
uiți că trăiești
a fost un truc: am aflat că dorința prelungește viața
că lipsa voinței e moarte
mușchii încordați pentru încă un du-te-vino
m-am străduit să vreau să vreau
găsește obiecte umane și non-umane și fă-le ale tale
fă-te ale lor
așa că restul de aici încolo alternează
e fie mâna unui gigant care devorează,
fie un fir de apă care cucerește lent noi pietre în aval
