Poem scris de Eliza Marin la Atelierul Mornin’ Poets #137, cu Elena Vlădăreanu, din 18 octombrie 2026, la tema peisajului/landscape.
Am trecut prin lanul de urzici s-ajung aici.
Nu mai văd decât ceafa ta pansată,
părul, un halou de energie statică,
urechile astupate cu vată.
Grilajul e închis cu un lacăt ros.
Pe sub el intră un corp abil.
Lasă o dâră.
Fug, ziduri gri, tencuială jupuită, moloz, fier, gunoi, mucegai, mușchi, urzici, urzici,
verde-neon.
Plantele au crescut cât mine de mari.
Le dau la o parte.
Se întorc bumerang.
Pe frunză, maroul se pătează albastru.
Scară de metal, din rugină și iederă.
Geamurile serei, sparte de rădăcini
care pulsează iridescent.
Mă apropii și firele albe de sub tălpi se-nnegresc,
un simptom.
Miceliul urcă, blocul face floare.
De parcă eu nu știu că în întuneric norii se zdrobesc unii de alții.
Un sunet prelung.
Niciun copil nu strigă așa.
