Povestire scrisă de Anca Goja, apreciată de Dan Coman la concursul trimestrial de povestiri, „pentru scena erotică de la final”.
Sunt o femeie ca oricare. Am o viaţă obişnuită şi nu mă mai mir când cunoscuţii nu mă salută pe stradă: ştiu că, pur şi simplu, nu mă observă. De altfel, în unele zile nici soţul meu nu pare să mă observe. În urmă cu cincisprezece ani, însă, credeam că viaţa mea va fi cu totul altfel. Când mă gândesc la zilele studenţiei, la anul acela în care am locuit împreună cu Amelia şi Radu, toţi trei într-o cameră închiriată plus o baie, în curtea aceea de pe strada Roma, nu mă mai recunosc. Eram departe de casele noastre şi hotărâsem să locuim împreună, pentru că în Cluj chiriile erau scumpe, iar astfel ne mai rămâneau bani şi pentru ceva mâncare ori pentru nişte beri la terasă.
În după-amiaza aceea veneam de la facultate, flămândă şi obosită. Am intrat în curte şi, urmărită de câteva perechi de ochi (vecinii aceia parcă nu aveau niciodată nimic mai bun de făcut), am apăsat pe clanţă. Uşa era încuiată. N-am apucat să bat căci, după un scurt tremur al perdelei, uşa s-a deschis şi în faţă m-a izbit un val de fum.
— Saluuuut, i-am spus Ameliei, dar ea abia mi-a şoptit un răspuns. Avea faţa lungă, ochii obosiţi şi o ţigară între degete. Am intrat şi am închis imediat uşa, după ce am observat că Radu era gol puşcă. Avea un cult al corpului omenesc, propovăduia libertatea trupească şi spirituală, gândise o întreagă filosofie care justifica faptul că nu purta niciodată lenjerie intimă, iar acasă stătea mai mereu dezbrăcat. Dar eu nu-l provocam, preferam să mă comport de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, şi îl priveam întotdeauna în ochi, având grijă ca nu cumva, din greşeală, privirea mea să alunece mai jos de clavicule. De data aceasta, Radu nu mi-a răspuns la salut. Obrajii lui plini erau roşii, iar chelia îi strălucea de transpiraţie. În timp ce îmi aruncam geanta pe pat şi mă descălţam de sandalele incomode, Amelia s-a retras în baie, cu Radu după ea. Uşa s-a închis cu un pocnet.
Pâine cu margarină şi vegeta. La fel ca dimineaţă. La fel ca aseară. De după uşă răzbăteau voci nervoase. Nu le ascultam. Nu sunt genul care trage cu urechea.
— …dar nu ţi-am ascuns nimic. Azi dimineaţă m-a sunat şi mi-a spus. Crezi că eu n-am turbat de furie?
— O spui de parcă tu n-ai fi avut nicio contribuţie, Radule. De doi ani suntem împreună şi de doi ani mă minţi. Fix douăzeci şi patru de luni. De douăzeci şi patru de ori ai fost în timpul ăsta la Zalău şi mie mi-ai zis că te duci să-ţi vezi copilul. Mi-ai jurat că, de când ne-am cuplat, nu te-ai mai culcat cu ea. Spuneai mereu că, atunci când mergi la ei, dormi pe canapea.
— Păi chiar ăsta este adevărul!
— Cum să fie ăsta adevărul? Femeia aia a rămas gravidă cu tine, Radule. Tu pricepi?
— Tu n-o cunoşti pe Diana. E tipul de femeie care ar face orice să-şi atingă scopul. Iar scopul ei este să mă ţină lângă ea.
— Sunt curioasă cum îi vorbeşti ei despre mine. Cine ştie ce scorneli îi spui, nici nu vreau să mă gândesc. Acum probabil o să vrei să cred că te-a violat.
— Păi, cam aşa ceva. Cred că s-a întâmplat acum vreo două luni; da, era în aprilie, într-o seară când am ieşit la bere cu băieţii. M-am întâlnit cu nişte foşti colegi de liceu şi am mers în centru, la o terasă. Am uitat să număr berile şi, când m-am întors acasă, Diana s-a dat la mine. Nu mai ţin minte exact ce s-a întâmplat, dar precis nu a fost vina mea.
— Tu te auzi ce spui? Ai zis „acasă”.
— Amelia, draga mea, acum te legi de nişte căcate de cuvinte.
— Cuvintele sunt tot ce am.
Stop. Pauză. Nu-mi mai auzeam decât propriile fălci mestecând rar, fără poftă, bucata de pâine.
— Şi cu noi cum rămâne? a reluat Amelia dialogul.
— Cum să rămână? Rămâne ca până acum. Nu se schimbă nimic.
— Da, Radule, dar noi ne-am făcut nişte planuri. Eu nu pot să rămân în situaţia asta de provizorat la infinit. Nu vreau să fiu mereu Amanta, a cincea roată la căruţă. Era vorba să divorţezi şi să o luăm de la început, nu? Să ne căsătorim, să avem un copil împreună. În schimb, tu îi faci copii neveste-tii. Şi vrei ca totul să rămână neschimbat. Asta nu-i iubire, Radu.
— Ba da, este. Crede-mă, este. A fost un accident, atâta tot.
— Mă întreb uneori dacă nu stai cu mine doar pentru că ai nevoie de o locuinţă cât timp eşti la facultate.
— Eşti ridicolă. Ţi-am spus că numai pe tine te iubesc.
— Lasă-mă. Lasă-mă, ţi-am spus!
Uşa s-a deschis brusc. Amelia s-a aşezat pe patul ei şi şi-a aprins o ţigară. Radu şi-a luat o pereche de pantaloni şi un tricou, şi-a pus pachetul de ţigări şi bricheta în gentuţa de piele neagră şi s-a oprit o clipă în faţa Ameliei. Ea privea în gol, în timp ce scotea pe gură rotocoale de fum.
— Eu în seara asta dorm la Sorin, a spus Radu. Ne vedem mâine, la facultate. Pa, pa.
— Salut, am spus doar eu, cu o voce cât mai lipsită de nuanţe. Mestecam încet pâinea, privind direct în farfurie.
Amelia a luat farfuriuţa care servea drept scrumieră şi s-a ghemuit pe pat, cu faţa la perete. A stat aşa, privind minute în şir defectele din stratul de var, dar fără să le vadă. Apoi a stins ţigara, a pus farfurioara la capătul patului şi şi-a înfundat capul în pernă.
Am stat o vreme şi am privit-o fără să spun nimic, fără să fac nicio mişcare, fără să tulbur liniştea camerei şi pâcla care stagna între cei patru pereţi, filtrând razele soarelui. Apoi m-am ridicat uşor de pe scaun şi m-am aşezat lângă ea, pe pat, ca în atâtea alte după-amieze. Am început să mă joc cu degetele prin părul ei de culoarea cuprului, cu mişcări fine, calme. Mâinile mi-au alunecat pe ceafa acoperită de puf roşcat, apoi pe omoplaţii frumos desenaţi, apoi pe şale, mângâind-o mai întâi prin maioul portocaliu, pe urmă strecurându-se ştrengăreşte pe dedesubt. De acolo nu a fost decât puţin până la fesele ferme, cu pielea crocantă, pe care le-am masat fără grabă, cu seriozitate, de parcă aceasta ar fi fost menirea vieţii mele. Ca o pisică sub mângâierile stăpânului, Amelia s-a întors pe spate, ascunzându-şi ochii cu braţele, dar invitându-mă tăcută să o explorez. I-am dezvelit pântecul alb, moale, apoi sânii, şi mi-am plimbat palmele pe pielea îmbietoare până când am simţit cum sfârcurile i se întăresc. Nu m-am oprit, dar nici nu am îndrăznit să merg mai departe. În punctul acesta mă opream de fiecare dată. Îmi plăcea să o privesc aşa, lipsită de apărare, îmi plăcea sentimentul de putere pe care mi-l dădea. Cu ea eram eu, virgina întârziată, pentru prima oară stăpână pe propriile emoţii.
Şi atunci uşa s-a deschis. În cadrul ei, neclar prin vălătucii de fum, am zărit chipul lui Radu.
