Poem scris de Iulia Dromereschi, la Atelierul Mornin’ Poets #70 cu Ioana Miron, din 12 martie 2023, la tema însingurării la nivelul (re)compunerii poetice.
inevitabil apare.
eu vin din două lumi culinare și înc-o descopăr pe-a doua,
și-așa cum borș egal supă de sfeclă roșie cu leuștean și cartofi
(în care bunicul întingea pâine)
(cum să mănânci pâine cu cartofi? doar în moldova se poate,
mă gândeam, dar apoi am descoperit bucătăria italiană),
așa și papanașii egal biluțe parte brânză de vacă, parte gris,
puse la fiert până dau în clocot
și tăvălite prin pesmet prăjit
și prin zahăr.
serviți musai într-un fel de bol pre-era mea, adică un vas larg,
de dinainte de anii ´80, verde, emailat
(smălțuit, zicea bunica).
un vas care se lăsa pe soba de teracotă, să țină papanașii calzi,
să mănânc când mi-o fi foame.
și-mi era foame la patru dimineața
și mâncam papanași
și citeam mai departe, a treia carte în 24 de ore.
bunica nu îmi spunea (când) să mă culc.
ea făcea papanași și-i lăsa pe sobă și se întindea în camera cealaltă,
cu o (altă) carte,
și citea (adesea) în limba maghiară peripeții cu femei care-și croiau drum
din cărți colorate, cu coperți ilustrate, cu nume de (alte) femei
în maghiară.
szilvia
marika
ilonka niciodată.
ilonka era bunica mea.
(sau elena)
(ileana)
papanașii mei sunt cei din blidul smălțuit
de pe soba de teracotă
la patru dimineața
tăvăliți în pesmet și în nume de femei maghiare
tăvăliți în lipsa interdicțiilor orare
tăvăliți în lecturile mele de vară
într-un sat.
în fiecare vară.
papanașii nu sunt gogoși de la poiana brașov,
cu smântână și gem,
fără memorie.
Foto: Oana Zăuleț
