Povestire scrisă de Tudor Ispas, premiată de Maria Manolescu la concursul trimestrial de povestiri – „M-a impresionat mult felul simplu, organic în care ajung să înțeleg atât traseul, cât și trecutul și durerea unui bărbat în vârstă copleșit de doliu. Strategiile lui de coping sunt înduioșătoare, iar finalul, plin de umor, umanitate și un sâmbure de minunată insubordonare, m-a lovit în plex și m-a făcut să râd cu lacrimi.”
Domnul Vasilescu terminase de trăit.
În scopul unei morți timpurii se reapucase de fumat și de încă câteva obiceiuri rele, precum cafeaua băută pe stomacul gol, și vizitele din fiecare seară la cârciuma de pe Diaconul Coresi, unde se uita urât la oameni și bea bere rece.
Căpătase încă ceva, neașteptat la vârsta sa – dorința de a uita.
De când murise nevastă-sa, dragostea lui cu buci îndestulătoare, rotunde și cutate jos, începuse să dea din casă lucrurile ce îi aminteau de ea și de viața lor împreună. Mai întâi scăpase de obiectele neimportante, jucăriile pisicilor, cursurile din facultate, garderoba ei uriașă și la urmă, dulapurile și cărțile de pediatrie. Abia se înduplecase să renunțe la ciorapii mici și chiloții care încă păstrau mirosul păsăricii ei. Plânsese când încărcase tablourile în mașina curierului, împachetate bine în folie cu bule de aer, ca să le trimită copiilor. Îl păstrase doar pe cel cu arlechinul chior și metafizic, cumpărat în toiul singurătăților sale, pe care îl atârnase în fața patului și care în diminețile de vară, când soarele aprindea pereții dormitorului, se bulbuca-n adâncul lui ca să-l chinuie.
După ce pereții fuseseră goi, și mobila împuținată, se apucă să cheltuie din banii ce-i strânsese ca să refacă etajul casei, așa cum fusese înainte – mai mic și mai luminos. Așa că dărâmă holul, refăcu terasa circulabilă, puse un geam la bucătărie și, în loc de al doilea dormitor, făcu un studio cu intrare separată pe care îl ocupă la finele șantierului. Ce rămăsese dădu copiilor.
Vându și mașina, să nu se mai gândească la încăpățânarea ei de a învăța să conducă cutie manuală.
În studioul său, mai avea acum doar un pat, o comodă minusculă, câteva cărți și, bineînțeles, arlechinul chior, care-l privea necontenit. Chicineta amenajată în colțul studioului păstra strictul necesar. Câteva ustensile de gătit, un frigider mic, și niște vase pe care nu le folosea niciodată.
Se aplecă apoi asupra sa, întrebându-se cum putea să își împuțineze amintirile. Deși trăise repede și apăsat, fără răbdare, doar ca să încheie, încă simțea puseurile nostalgiei. I se strecura din te miri ce, în minte, gândul unei după-amieze din adolescența sa îndepărtată, când împărțise banca la ora de engleză cu nevastă-sa și îi văzuse întâia oară chiloțeii roz. Sau, în zilele de la începutul iernii, când ceața se lăsa peste oraș, îi revenea în minte ziua în care fuseseră cu trenul în a 12-a, din oraș în oraș. Era 1 decembrie. Se plimbaseră, vorbiseră vrute și nevrute și se întorseseră de la Sibiu noaptea, după ce băuseră un Angeli de cireșe. În trenul ticsit de navetiști, adormise cu capul pe el și se simțise cineva. Erau zile ca astea, când își dorea mai abitir să moară.
Vroia să își scuture gândurile ca pe-o blană udă, dar nu izbutea decât să își amintească și mai multe. Așa că zăcea, și fuma, iar seara se punea pe băut beri și supinat, până adormea cu lacrimile scurse în pâlnia urechii. Încercase să mediteze, să-și golească mintea, să-și asculte respirația, dar tot puful parfumat de deasupra noadei curului ei îi gâdila nasul. În răspăr. Prietenii, deși în viață mulți dintre ei, nu îi mai căuta, și dacă îl sunau, se uita la telefon și îl întorcea cu fața în jos. Ce ar mai putea vorbi niște bătrâni, altceva decât lucruri trecute? Fuseseră doar și prietenii ei, și făcuseră mai tot împreună.
În pod, contemplase de multe ori grinda care se afla la înălțimea potrivită. Îl aducea uneori și pe arlechinul chior, să-l judece bulbucat că nu mai era în stare de nimic. Cobora de sus sleit de puteri, adormea și o visa tot pe ea, atunci când îi vorbea de moarte și ea îi răspundea cu aceeași monedă, doar ca să îl enerveze, că știa că avea dreptate. Măcar de i-ar fi visat bucile, așa cum erau în tinerețe.
Într-o seară, când ieși la plimbare prin oraș încercând să se surprindă cu un traseu nou (ajunsese tot pe aceleași străzi, pe deal, la casa adolescenței ei), simți miros de iarbă. Se apropie de copii și le ceru să-i vândă și lui un gram-două. Râseră. Iar în timp ce se îndepărta rușinat, strigară necontenit „moșu’ libidinosu’”. A doua zi își luă un bilet de avion și plecă. Se cază într-un hotel cu priveliște la canal și un balcon îndestulător, apoi ieși să își caute de fumat. Ajunse, ca un babalâc ce era, să-și cumpere Grandaddy Purple. Zâmbi când achită și îl băgă în buzunar. Întors la hotel, își rulă un joint cu mult tabac și deschise o bere. Privi de pe balcon canalul, își aminti că avea neamuri nu departe de acolo, nepoți metiși, care nu îi vorbeau limba. Fumă mult și bău beri reci cu spumă groasă, ascultă muzica lui veche și alunecă într-o nostalgie lipicioasă, minunată. La un moment dat spuse cu voce tare: „Bă, când mă uit la fotbalul românesc, parcă timpul a stat în loc. Plouă și sunt din nou adolescent. Ascult la radio Brașov – Astra. Comentează Ilie Dobre. E miercuri și bate Astra după un 0 – 0 cât două reprize. Mă fut…”.
