Poem scris de Cristina Revenco, la Atelierul Mornin’ Poets #126, cu Florin Dumitrescu, din 22 martie 2026, la tema rimei, metaforei și metonimiei.
Fete cu trandafiri în păr cred că-i original s-o imite pe Frida Khalo
Să-ndruge nimicuri mișcând o falsă monosprânceană; eu cânt la un clavicembalo
imaginar ca să nu m’-enervez și-mi zic că n-ar fi crezut-o cool de i-ar fi fost contemporane
cel mult ar fi știut-o ca pe soția lui Rivera, văzută uneori prin saloane,
exprimând păreri colorate, în care puteau să se-‘ntrevadă sechele
în timp ce marele maestru observa c-un ochi dibace umbra altor dantele.
O femeie curioasă, ar fi zis poate, și-apoi ar fi plutit către alte interese.
Așa se întâmplă frecvent cu cei ce în viață se simt mai apropiați de diverse
alte făpturi, d’-elemente, de râuri, munți, mări, păduri, de cărările lor neparcurse
de șevalete, culori, cărți, caiete, stilouri, dar și de viziunile ascunse
decât de semeni; privind de pe margini, din spatele unui clopot de sticlă
la carnavalul în care nu-și află locul și unde cei mulți se ridică
pășind peste alții și-umplând cu prezența lor întreg spațiul
transformând orice instanță a vieții într-o probă de pancrațiu,
folosind gesturi împrumutate și-‘nțelepciune d’-Instagram,
căutând boost-uri de dopamină și următorul motiv de bairam.
Fete cu trandafiri în păr zâmbesc seducător sub lumini de neoane
și-n timp ce fac poze deja au în minte hashtaguri, dar și slogane
se-unduiesc mulțumite de sine, în timp ce-undeva cineva se luptă de ani să scoată
un singur cuvânt, dar cu rost, și-l întoarce când pe-o parte când pe cealaltă
Un altul ce pare să n-aibă prea mult de-arătat, o hartă greșită a lumii
o creatură bizară, o mare ce se hrănește din invizibile fluvii.
Și cel mai frecvent chiar acolo: în tăcere, în unghiul depărtat de trend
își încep germinarea semințe care deja îl transcend.
