Poem scris de Andrei Constantinescu la Atelierul Mornin’ Poets #132, cu Cristina Drăghici, din 14 iunie 2026, la tema absenței și a ironiei absenței.
(după Karen Solie, The Mash)
Sub întinderi sterpe, aparent inerte
se perpetuează o dramă.
O arhitectură de materii topite
interpelează scoarța prin hornuri
dintr-un orgoliu elementar
din camere pline
cu cristale, gaze captive
în silicați moi
în compoziții explozive, acide
în compoziții bazaltice, efuzive
potrivite cu furia, cu tristețea
în forme masive, discordante,
lenticulare sau tabulare, multietajate
sau transcrustale.
De tip mafic sau de tip felsic,
pasta e indecisă între fluid și solid,
de parcă vreun lucru poate fi clar
de parcă mereu ar exista opțiuni.
Seismograful, ca unchiul pățit,
știe ce țeavă stă să plesnească.
La suprafața scoarței tensiunea crește
între conductele sub presiune
și zidăria înmuiată.
Un miros înțepător plutește
din ferestre înguste de subsol plin
cu lucruri depozitate, uitate
pe coridoare alungite
sub coasta unui munte flegmatic.
La suprafața vâscoasă a percepției
se simte cum clocotește topitura în horn.
Din vezicule roșiatice expiră vapori
atârnă deasupra un nor sulfuros
un aer dospit de remușcare
când propria respirație pare obscenă
când în cameră cineva drag
atârnă de o răsuflare.
