Poem scris de Diana Maria – Talida, la Atelierul Mornin’ Poets #109, cu Andreea Pop, din 4 mai 2025, la tema furiei.
iar după atâția ani, încă privește casetele învechite de la botez,
vorbește și aude vocile înfundate de pe peliculă,
din care căldura rămâne neatinsă
pe ea n-o acoperă
schimbările bruște de temperatură
lipsa anotimpurilor, încălzirea globală
sau foșnetul filmului derulat cu greutate
există pe lumea asta cuvinte și glasuri care alină,
la fel cum există cuvinte din glasuri rigide
care sperie,
îndepărtează
Ai grijă, iar grija
capătă de data asta conotații negative
dintr-o dată nu știu cum să mai am grijă
nu vreau să mai am grijă
nici măcar una.
De data asta,
nu mă mai îmbrățișează două mâini sigure
sunt într-o mare de oameni
aici pe Arenă îmi amintesc toate lucrurile pe care le-am făcut
în ultimele luni
de parcă mi-aș face singură un RMN;
am exact aceleași ieșiri claustrofobe.
Știu cu o siguranță vicleană
cum vor alina cuvintele mele,
iar cuvintele tale nu mă vor mai alina de acum
faci parte dintr-un glas rigid
mă sperii la gândul
că deși ieșită din viscol
moștenind atâta căldură
traversând atâtea filme stricate
te-am lăsat cu ea
s-o diseci
să te îneci cu ea.
La Arenă nu am voie
să fiu agresivă
și totuși aș vrea să fiu
și totuși toată căldura se scurge prin mâinile și picioarele mele
ca de pe țevile unui calorifer
care se pregătește să dea căldură și nu are de unde
pentru că nu l-ai aerisit
pentru că ți s-a repetat de atâtea ori
și niciodată nu ți-ai amintit.
Tot ce-ți amintești e glasul care alină –
e caseta veche de la botez –
e anotimpul ăsta lipsit de viscole –
noi nu reușim încă să ne dăm seama
cine supraviețuiește
și cine nu
